Piaţa Moţiunii

Deşi capitală, Bucureştiul resimte din plin absenţa unei Pieţe a Naţiunii, a unui spaţiu în care românii să se regăsească, să îşi retrăiască istoria, să îşi sărbătorească prezentul sau să îşi prefigureze viitorul. Poate şi din această cauză Piaţa Universităţii a devenit, cel puţin după decembrie 1989, un astfel de loc. După ce pe 21 decembrie manifestanţii anti-Ceauşescu s-au aflat faţă în faţă cu Securitatea, iar aceasta, ca instrument docil al Partidului şi Conducătorului nu a ezitat să ucidă, Piaţa Universităţii a căpătat o dimensiune simbolică. Mai apoi, protestul maraton desfăşurat între 24 aprilie şi 13 iunie 1990 a transformat spaţiul din faţa Teatrului Naţional într-o emblemă a libertăţii. Dar sâmbătă, 29 septembrie, Piaţa Universităţii s-a transfigurat într-o Piaţă a Moţiunii. Dintr-un teritoriu al libertăţii care uneşte, s-a transformat într-un teren al discordiei. Cele două manifestaţii paralele, cea a susţinătorilor lui Traian Băsescu şi a sprijinitorilor fostului preşedinte Emil Constantinescu au stat sub semnul confruntării politice actuale. Nu confiscarea unui simbol, nu divergenţele valorice, nu istoria recentă, ci disputele din jurul guvernării şi guvernanţei au pus faţă în faţă două tabere.

Iar dacă referinţele la moţiunea de cenzură au lipsit - în circumstanţele date, Traian Băsescu nu a mai putut face trimitere la contextul politic actual -, în schimb, discordia naţională a fost vedeta. Ceea ce a dat preşedintelui ocazia de a face apel la unitate (naţională?). Afirmând că a venit timpul ca românii să nu mai fie despărţiţi de garduri, Traian Băsescu a încercat să întoarcă o situaţie critică, cel puţin în termeni mediatici, în avantajul său. Şi, parţial a reuşit. Căci, cerând demonstranţilor antiprezidenţiali din faţa Arhitecturii să se alăture celorlalţi manifestanţi, preşedintele s-a prezentat ca un pacificator. A răspuns astfel, în prim time, celor ce îi reproşau cu o zi înainte încălcarea spiritului Constituţiei prin intervenţiile sale la televiziunea şi radioul publice din ultimele zile.

Prin formula plastică pe care a folosit-o să fi vrut preşedintele să sugereze că este deschis promovării unui guvern de uniune naţională dacă moţiunea va fi votată? De câteva zile preşedintele se afla într-o evidentă ofensivă mediatică. De aceea, contramanifestaţia antiprezidenţială, chiar dacă mică ca amploare, trebuia să pună în surdină mesajul lui Traian Băsescu. Operaţiunea a reuşit doar parţial. Dacă preşedintele nu a putut ţine un discurs triumfal, în schimb a lansat o butadă. Sugerând, prin doar câteva cuvinte, nevoia de unitate şi declarându-se totodată continuatorul politic al Pieţei Universităţii Traian Băsescu a transmis ceea ce dorea. Mesajul său nu a fost distorsionat de opozanţi, ci din contră, reliefat. Încă odată preşedintele a reuşit să iasă dintr-o situaţie inconfortabilă, dacă nu întărit, în nici un caz slăbit.

Transformarea, fie şi numai pentru câteva ore, a Pieţei Universităţii în Piaţa Moţiunii, a marcat o nouă etapă în războiul politic intern. Lupta pentru revendicarea moştenirii revoluţiei, afişarea anticomunismelor şi a competiţiei pentru (re)definirea Dreptei eliberează, fie şi episodic, PSD de responsabilitatea votului de cenzură. Şi cum coaliţia antiprezidenţială nu mai are nici forţa, nici determinarea de acum o jumătate de an, PSD poate profita de fractura din câmpul fostei Alianţe DA. Aflat într-un moment de cumpănă, partidul lui Mircea Geoană ar putea folosi contextul pentru a încerca, dacă nu relansarea, măcar stabilizarea organizaţiei. Încrâncenarea pe care manifestaţiile paralele din Piaţa Moţiunii au reconfirmat-o este nu doar preludiul unei campanii dure şi fără menajamente pentru alegerile europene, ci şi o dovadă că bătălia, departe de a se fi încheiat odată cu referendumul, se reia.