Piaţa românească de capital - anatomia unei speranţe

Este piaţa de capital din Ro-mânia într-un moment de apoteoză - cum ne-ar îndemna să credem creşterile bursiere din ultima perioadă de timp - ori, dimpotrivă, într-o situaţie de cri-ză? Sau ne aflăm undeva la mijloc, în atît de românescul "şi - şi"? Dinamica cifrelor, dacă nu chiar cifrele însele, ne-ar în-dem-na să fim optimişti. În favoarea acestei viziuni luminoase vin apoi anunţurile unor evenimente viitoare, în general pozitive: o nouă legislaţie, care se doreşte a fi (cum altfel?) mai bună (oricum, cel puţin şi, în sfîrşit, armonizată cu directivele europene), interesul sesizabil al unor noi investitori străini pentru o Românie integrată pre-vizibil în UE, mai multă mar-fă în perspectivă (produse, emitenţi etc.). Atunci? De ce-aş fi trist?

În fond, nevralgia care mă chinuie ar putea fi doar o problemă de abordare, de percepţie subiectivă. Poate că universul meu de aşteptare pentru piaţa de capital este unul exagerat. Orbit de subiectivism şi partizanat, imaginez utopic pentru Ro-mânia o economie bipedă, spriji-nindu-se pe două surse de finanţare, egal de potente: sistemul bancar şi piaţa de capital. Poate că mai avem deci timp. Poate că, totuşi, e bine. Poate, cel mai sănătos ar fi, în sfîrşit, să tac şi să rămîn cel puţin filozof.

M-am aflat în urmă cu ceva timp în faţa unui auditoriu incontestabil instruit (şi mandadat la rîndu-i să-i instruiască pe alţii), format din profesori uni-versitari titulari în domeniu, dornici - am înţeles - să pricea-pă de la o persoană avizată nu numai cum funcţionează din interior lucrurile pe piaţa ro-mâ-nească de capital, dar şi cum s-a ajuns acolo unde sîn-tem acum (sus!) şi de ce. Avusesem privilegiul să fiu cel puţin martor la întreaga istorie fră-mîn-tată a acestei lumi, îi cunoscusem îndeaproape actorii şi momentele de cumpănă, am în-cercat deci pentru cei din sală să schiţez variantele mele sincere şi poate neaşteptate de is-torie comentată şi de explicare - vai ! - a disfuncţionalităţilor actuale, care ... există! Două au fost reacţiile notabile pe care le-am cules, la sfîrşitul unei expuneri istovitoare. În prima, venită de la un domn mai în vîrstă, surprins de cele auzite dar foarte diplomat în felul său, am simţit disimulat un fel de reproş pentru criticile aduse ierarhiei ins-tituţionale (cum îndrăznisem?). Dînsul a sugerat chiar o dezbatere academică avînd-o ca invitată şi pe preşedintele CNVM. Nu m-a intimidat şi nu m-a speriat această provocare. M-a izbit, mai degrabă, din nou neplăcut, respectul înrădăcinat, aproape mistic, al românilor, inclusiv al elitelor, faţă de instituţiile statului. Totul, chiar şi discuţiile, trebuie să aibă loc sub oblăduirea şi cu respectul lor adînc. Pentru domnul res-pectiv vorbisem - evident - de pomană, el nu a înţeles că piaţa de capital, ca să existe, trebuie să aparţină participanţilor şi nu autorităţilor. Neînţelegerea aces-tui fapt nu îmi este însă major imputabilă. E vorba aici de o întreagă cultură...

A doua intervenţie m-a tulburat însă pentru zilele următoare. Ea a venit intempestiv din sală, din partea unei tinere doamne profesoare : "Domnule Stoica, ce aţi făcut, ce se în-tîmplă cu piaţa românească? De ce nu vorbiţi mai multora, public, dacă ştiţi ce e de fă - cut?" (Graseia, aşa am avut impresia.) Un fel de reproş, vezi bine, în spusele ei, de care nu mă simţeam, din nou, complet vinovat. O dată că era, în sine, un enunţ enorm, exagerat. Apoi, am crezut că este vorba de o neînţelegere. Piaţa de capital româneas-că, ştie toată lumea, este într-o continuă creştere! Şi apoi, sînt eu oare o persoană atît de importantă încît să merit vreun reproş (sau vreo laudă) pentru ceea ce s-a întîmplat, bine sau rău, în domeniul bursier în România? Şi dacă sînt ...asculta-va oare cineva?

Zilele trecute mă îndreptam spre birou, tot după încheierea unui curs, de data aceasta venind de la universitate. Cum convoiul de maşini se tîra alene, ca de obicei în Bucureşti la ora prînzului, cu dese opriri şi timpi morţi pentru şoferi, am deschis geamul să cumpăr un ziar. Vîn-zătorul, ce naviga aplecat printre maşini, un bărbat între două vîrste, cu o figură deschisă, pă-rea intrigat, în timp ce îmi întindea restul: "Nu v-am văzut la televizor?" - m-a întrebat, în sfîrşit dumirit. "Nu vorbeaţi despre Bursa de Valori?"; "Ba da", i-am confirmat jenat. "Vă cheamă Sep...", "...timiu "- am confirmat. Să depăşim. Septimiu S. "Sîn-teţi şi profesor, nu? Şi aţi condus..."; "Da", l-am aprobat uluit, iată, de!, popularitatea în păturile largi ale pieţei de capital. "Dar de unde ştiţi", m-am încumetat, totuşi, pregătindu-mă să pornesc, căci se schimbase stopul. "Ei - zice - am făcut cursuri la institutul acela... şi la bursă... am fost doi ani broker!" Apoi, strigînd, în timp ce mă îndepărtam în claxonatul maşinilor din spate, căci pierdeam verdele: "Cum e? Va merge, totuşi, vreodată ... bursa aia? Că spuneaţi la televizor şi la şcoală..."

Stop. De data aceasta e serios, avem o problemă. Se pare că eu, colegii mei din piaţă, mai degrabă ei, gestionasem, gestio-năm în continuare, o şansă. O speranţă. Sau lumea poate să creadă asta. Unii, iată, cei mai mulţi, găsesc că o facem bine, că lucrurile evoluează satisfă-că-tor. Alţii însă nu sînt deplin convinşi de aceasta. Tînăra profesoară. Brokerul de la semafor. Eu însumi, chiar, în multe as-pecte. Sigur, ele, lucrurile, nu au depins, sau au depins puţin de noi. Au depins, într-o oarecare măsură, prea mult, de cine nu trebuia. Şi ne îndreptăm, iată, din nou, ciclic, ca într-o tragedie, către aceasta...

Cu ani în urmă funcţiona o scuză colectivă: nu ştiam, nu aveam de unde să ştim ce este aceea piaţă de capital, bursa. Acum însă număram şiruri de zile de meditaţii, de lecturi, de întîmplări, de fapte. Acum sîn-tem capabili să discutăm deci serios, în cunoştinţă de cauză. Nu sînt convins că putem în-drepta neapărat lucrurile. Sau că le putem opri. Nu (mai) am nici orgoliul, nici naivitatea aceasta. Datoria pe care o resimt acum este aceea de a explica, totuşi, de ce cred eu că nu s-a ... şi ce gîndesc că ar trebui făcut acum pentru ca să ...

Teza de la care voi porni, pe care o anticipez în finalul aces-tei scrisori şi o voi relua într-una viitoare este una simplă, dar care trebuie însuşită deplin, pînă la ultimele ei consecinţe. Unu. Finanţarea prin piaţa de capital şi investirea pe piaţa de capital (raţiunile însele ale exis-tenţei acestei pieţe) nu sînt cadouri făcute de guvernanţi, oricare ar fi aceştia, ci libertăţi economice fundamentale consacra-te prin voinţa exprimată con-stituţional de către comunitatea unei ţări. Corolar: exerciţiul lor nu poate fi îngrădit, ci doar organizat şi facilitat.

Doi. Fără a se constitui în utilizatori/beneficiari paradigmatici ai pieţei de capital, cei care, în realitate, o fac să se întîmple (în întreaga lume, în forme adaptate - firesc - la progresul tehnologic) sînt brokerii. Din acest punct de vedere, este şi trebuie să rămînă - sau, mai degrabă, în sfîrşit, să devină la noi - piaţa lor. E nevoie să fie precizat răspicat, din start, acest lucru mai ales într-un context în care brokerilor începe să li se conteste sistemic (şi sistematic!) ba utilitatea, ba onestitatea. Sau să li se speculeze demagogic, din cînd în cînd, pe partea cealaltă, firescul orgoliu.

De aici trebuie pornită deci explicaţia şi aici voi reveni. De la rolul, importanţa şi libertatea comercială a societăţilor de brokeraje într-o economie de piaţă ... cu adevărat funcţională.