Planul naţional de adoptare a monedei euro necesită clarificări

Dezbaterile publice din Ro­mânia sunt do­minate de pro­blemele din jus­tiţie, de adop­tarea de către Parlament a bugetului pe acest an, fundamentat pe o creştere economică optimistă şi de haosul creat în economie prin emiterea de către Guvern, în ultimele zile din decembrie 2018, fără dezbatere publică şi studiu de impact, a Ordonanţei de Urgenţă nr. 114, care a introdus noi impozite pe companiile din energie, bănci şi a mărit substanţial cerinţele de capital pentru firmele care administrează fondurile private de pensii.

Ca atare, apariţia a două documente importante pentru viitorul României - Raportul de fundamentare a procesului de trecere la euro şi Planul naţional de adoptare a monedei euro - a trecut aproape neobservată. Aceste două documente merită atenţia specialiştilor în diferite domenii ale economiei, a oamenilor de afaceri, a politicienilor şi a tuturor cetăţenilor români care sunt interesaţi în drumul pe care trebuie să-l parcurgă România pentru a renunţa la moneda naţională şi a trece la euro.

În cele ce urmează, doresc să prezint unele reflecţii generate de lectura celor două documente.

În raportul de fundamentare, se subliniază necesitatea atingerii unei convergenţe reale pentru adoptarea cu succes a monedei euro, în afară de îndeplinirea criteriilor de convergenţă (nominală) prevăzute de către legislaţia europeană. Un grad de convergenţă reală satisfăcător ar putea fi un nivel al produsului intern brut al României pe locuitor, calculat la paritatea puterii de cumpărare, de circa 75-80% din cel aferent mediei din Uniunea Eu­ropeană, concomitent cu schimbări pozitive în structura economiei.

Aşa cum am argumentat în mai multe rânduri, consider că, pentru trecerea la moneda euro, nivelul de convergenţă reală, cât mai apropriat de media Uniunii Europene, este de dorit, dar este un criteriu secundar. Criteriul principal este capacitatea României de a menţine echilibrele economice, în mod sustenabil, la orice nivel de dezvoltare.

O ţară poate fi competitivă, indiferent de nivelul de dezvoltare la care se află (în caz contrar, o ţară în curs de dezvoltare nu ar avea nicio şansă să depăşească acest stadiu). Nivelul mai ridicat de dezvoltare al unor ţări - cum sunt, de exemplu, Grecia, Spania, Portugalia - nu a împiedicat aceste ţări să intre în dezechilibre economice serioase, a căror corectare a impus ajustări importante, cu un cost major suportat de către cetăţenii din ţările respective.

Acum, avem un raport de fundamentare, însuşit de către Guvern, care sugerează intervalul 2022-2024 pentru intrarea României în antecamera euro (MCS II) şi, ulterior, în zona euro. De această dată, ar fi bine să reuşim să şi îndeplinim acest obiectiv de trecere la euro, deoarece, nu numai că ne-am asumat această obligaţie, în momentul când am aderat la Uniunea Europeană, dar şi pentru raţiunea că, atât timp cât nu suntem în spaţiul Schengen şi nici în zona euro, România nu este pe deplin integrată în Uniunea Europeană, la nivelul potenţialului de integrare pe care îl oferă tratatele europene actuale pentru orice stat membru.

Dacă Raportul de fundamentare este un document solid, în schimb, Planul naţional de adoptare a monedei euro necesită încă o muncă susţinută de concretizare a măsurilor specifice, pentru a deveni un instrument eficient în mâna Guvernului, în scopul atingerii acestui obiectiv.

Dificultatea concretizării Planului naţional de acţiune provine din faptul că, în momentul în care îţi propui ca reducerea decalajului de dezvoltare faţă de media din Uniunea Europeană (convergenţa reală) să devină o condiţie a trecerii la euro, atunci acest plan trebuie să conţină măsuri specifice care îşi au fundamentul în economia dezvoltării. Or, dacă Planul naţional de adoptare a monedei euro este concret în ceea ce priveşte schimbările necesare în legislaţia din România, acesta rămâne la stadiul de "direcţii de acţiune" în ceea ce priveşte măsurile pentru reducerea decalajelor de dezvoltare, cum ar fi, de exemplu, îmbunătăţirea competitivităţii, sprijinirea activităţilor generatoare de externalităţi pozitive, promovarea de poli de dezvoltare, crearea mecanismelor de stimulare şi de implementare a inovaţiilor etc. Nimeni nu poate contesta aceste direcţii de acţiune. Urgent ar fi ca Guvernul să definitiveze Planul naţional de adoptare a monedei euro prin măsuri specifice care să concretizeze, în spaţiu şi în timp, direcţiile de acţiune cuprinse în plan (în caz contrar, planul va rămâne, în bună parte, nefuncţional).

De asemenea, Planul naţional de adoptare a monedei euro ar trebui să puncteze mai bine măsurile specifice pentru realizarea unor sisteme mai eficiente de alocare a resurselor-domeniu în care România are probleme serioase. Pe bună dreptate, în plan, se prevede concret modificarea legislaţiei cu privire la societăţile comerciale pentru întărirea disciplinei de plată, a respectării cerinţelor minime de capital ş.a. Dar nu avem măsuri specifice concrete pentru creşterea eficienţei alocării resurselor publice - destinate investiţiilor publice şi funcţionării instituţiilor publice, ca şi pentru reducerea la minimum a fondurilor europene folosite pentru cheltuieli operaţionale şi alocarea acestora în special pentru investiţii.

În mod deosebit, domeniile cu privire la administraţia publică (capitolul 1, litera L din plan), cercetare, dezvoltare, inovare (capitolul 1, C), educaţie şi sănătate (capitolul 4, B, C) au rămas la nivel de "direcţii de acţiune".

Dacă dorim să fim serioşi cu privire la acest obiectiv strategic, de trecere la euro, atunci Guvernul are datoria de a definitiva Planul naţional de adoptare a monedei euro, luând în considerare şi sugestiile şi propunerile primite în urma prezentării sale publice, şi să îl prezinte spre dezbatere şi adoptare în Parlament, cât mai curând.