PLASAMENTE ALTERNATIVE Arta şi imobiliara contemporanilor

Sunt convins, în continuare, că piaţa de artă este singură pe lume, pe lumea vieţii economice, dar de ceva timp am impresia că i-am aflat o rudă îndepărtată cu care împarte, totuşi, nişte gene. Am în vedere imobiliara şi piaţa construcţiilor în general. Ba chiar auzi vorbindu-se, mai ales printre schelele autostrăzilor, de lucrări de artă. Desigur, nu este vorba de picturi sau sculpturi executate plein air de bechteli, subînchiriatori, maistori sau dorei pe şantierele autostrăzilor, pentru că pe acolo, de mult timp nu se mai execută nimic. Pe de altă parte, la un moment dat am calculat câte picturi sau chiar expoziţii şi licitaţii întregi de artă se pot cumpăra cu milioanele de dolari, vreo 7, vehiculate la un moment dat ca preţ pe kilometru. Discuţia ar trebui reluată cu alte cote, chiar duble, dar, respectând realitatea, ar trebui să vorbim şi despre milioane date cu un scop care a fost avortat la final. Ceea ce nu am vrea să se întâmple cu creaţia artistică, expoziţiile de artă plastică, mai ales cele contemporane. Mai ales că arta contemporană este anunţată ca fiind şansa pieţei de profil şi de alţii, nu numai de noi, din această rubrică.

Ca şi arta plastică, o construcţie, fie ea casă, clădire mai mare, stadion, pod sau şosea, are o mare cantitate de creaţie în ea, de viziune artistică. Unele sunt adevărate opere de artă arhitecturală. Valoarea lor nu este dată numai de materialele încorporate, ci şi de aspect, de concepţie. Iar aici putem avea, ca în artă, curente, mode şi tendinţe. Materialul de construcţie contează şi el, cum contează calitatea pânzei, a pietrei sau a metalului din bijuterii. Poate chiar un pic mai mult, că valoarea de utilizare a unei clădiri depăşeşte contemplativul şi are inclusiv condiţii stricte de rezistenţă. Una este să îţi cadă un tablou în cap şi alta să vină peste tine o clădire întreagă prost construită.

Rămânând în zona determinărilor economice, şi construcţiile, produs al unei munci de creaţie, au preţul supus multor presiuni subiective. Contează ce perete, pardon, ce fel de pereţi au, dar şi în ce cartier, oraş şi ţară se află. Mai ales că ele stau prost de tot cu mobilitatea, adică sunt imobiliare de-a dreptul. Ca şi piaţa artei, boom-urile sunt la ele acasă, pe piaţa caselor. Perioadelor de maximă înflorire şi investiţie de vis le urmează adevărate prăbuşiri, cu reduceri radicale de preţ. În fundal, atotputernică şi rece, criza. Ca şi în artă, marfa nu se degradează şi nu cere de mâncare. Dacă nu le vinzi, te poţi şi uita la tablouri ca la case. Sau le poţi ţine de-a dreptul sub cheie. La un moment dat se şi întâlnesc, casele şi picturile de pe pereţii lor, şi încă visez la momentul în care constructorul îţi livrează apartamentul sau viluţa cu pictura corespunzătoare şi foarte potrivită pe pereţi.

O casă nouă, contemporană, este mai scumpă decât una veche. Şi preţul de cost este mai mare la o casă nouă, pe când la una veche bagi banii după ce o cumperi, uneori cât nu face. Şi arta contemporană pare a fi vedeta momentului, după cum ne spune casa Artmark în Raportul 2013 al pieţei româneşti de artă pe care ni-l oferă, fidelă strădaniei de a ne scoate învăţăminte şi direcţii din mersul vânzărilor. Se calculează o creştere de 10% faţă de 2012, ajungându-se la 1,4 milioane de euro, probabil strict din vânzările de la noi. Printre fenomene, şi nu neapărat explicaţii, sunt menţionate şi succese notabile la nivel internaţional, adică Adrian Ghenie. Pe deplin de acord cu afirmaţia că piaţa de artă contemporană românească, deşi în creştere, este departe de ce ar fi putut şi mai ales de ce au arătat alţii, mai ales în Polonia şi Turcia. Aş lua din aceste exemple seriozitatea şi eficienţa, în contrast cu căciulile ce se fură reciproc şi cu osârdie pe la auto-vânzările noastre de contemporani.

O evoluţie corespunzătoare tendinţelor internaţionale este creşetrea volumului vânzărilor: 2,5 milioane de euro în 2008, 3,7 în 2009, mai mult decât dublu în creştere, cu 8,4 milioane în 2010, 13,7 în 2011, 14,6 anul următor şi 15,1 în anul trecut. O creştere de 6 ori a volumului de vânzări în câţiva ani nu poate fi decât încântătoare, cu atât mai mult cu cât preţurile s-au redus semnificativ în toţi aceşti ani de după criză. Asta înseamnă că şi numărul loturilor vândute a crescut semnificativ. La fel ca în marile zone ale comerţului multisecular cu artă, sumele mai mari au fost obţinute din mai multe vânzări. Ceea ce nu poate fi decât foarte bine, se atrag mai mulţi bani pe această piaţă, dar şi mai mulţi cumpărători. Este un efect multiplicator care face bine şi societăţii, nu numai pieţei. Mai avem puţin şi arta va pătrunde şi în bula imobiliară, altfel destul de fâsâită.

Ca şi pe piaţa internaţională, piaţa românească şi-a stabilit recordul tot în 2013. Pe 24 aprilie, Goldart a vândut "Două fete" de Luchian cu 300 de mii de euro, iar pe 12 noiembrie, Christie's a vândut, la New York, un triplu studiu de portret al lui Lucien Freud de Francis Bacon cu 142 de milioane de dolari. Dar nu acest contrast am vrut să scoatem în evidenţă, pentru că avem ori prea multe de spus despre el, ori nu mai avem ce spune. Recordul mondial a fost stabilit de una dintre cele două case din fruntea plutonului licitatorilor din lume, iar cel de la noi la fel, de Goldart, una dintre cele două de vârf de la noi. Mai interesant, cu o săptămână înainte, Artmark, un supercompetitor, vânduse o pictură aporape identică de Luchian, numită "Muze", cu numai 100 de mii de euro. Tot ce urmează în Top Ten-ul anului sunt vânzări de la Artmark care, de altfel, deţine 76% din piaţa de artă a anului trecut. După psihologicul 300 de mii de la Goldart urmează, desigur, la mare distanţă, 170 de mii, tot pentru Luchian, o pictură cu flori, tufănele mai exact. Urmează, în sfârşit, un Nicolae Grigorescu, pe locul trei în clasamentul vânzărilor de anul trecut. Un alt Grigorescu vine pe locul 5, cu 142 de mii de euro, şi este nu un car cu boi, ci o superbă colombină în costum verde, de bal. Mesajul este evident, am ieşit din epoca atotputernicului Nicolae Grigorescu şi s-au făcut eforturi pentru asta. Topul vânzărilor de anul trecut arată impecabil, cu un record psihologic de piaţă, care înseamnă şi o altă casă în top, în afara dominantei Artmark, cu concurenta directă, fetele-muze ale lui Luchian, cu Andreescu şi Tonitza, ba chiar şi cu un celebru avangardist pariziano-internaţional, Victor Brauner, vândut pe piaţa românească, cu un subiect românesc, la 120 de mii de unităţi din moneda deocamdată doar europeană. Vilele şi autostrăzile, de altfel, tot în euro se calculează şi se cotează.