PLASAMENTE ALTERNATIVE Autor Necunoscut, pe Zambaccian

Nu sînt dintre cei pe care Adrian Năstase i-a chemat la el acasă să le arate colecţia lui de flori presate în dicţionar. De fapt, nici nu ştiam că Adrian Năstase locuieşte în blocuşorul de pe strada Muzeul Zambaccian, nu îl vedeam nici fugind în fiecare seară, cu un cîrd de SPP-işti după el şi înaintea sa, spre Cornu, dar ştiam că mai are o casă, cel puţin încă una, pe strada Jean Texier şi acolo aş fi trimis pe oricine m-ar fi întrebat unde stă fostul premier. Nu pot să spun că nu m-aş fi dus dacă m-ar fi invitat, hai, domnu" Marius, să-ţi arăt ce n-ai mai văzut, că te văd băiat avizat, scrii la gazetă, dar parcă aş fi acceptat cu strîngere de inimă, de fapt aş fi preferat o vizionare doar pentru mine. Nu prea îmi convine, că mă tot deranjează colegul, domn Cristoiu, care caută peste tot, chiar şi în bibliotecă, ouă nenumărate care nasc direct găini vii, şi nici nu se pricepe la tablo-uri, dar eu aş fi ascultat cu plăcere fiecare poveste a fiecărui tablou şi obiect de artă din cele adunate acolo, la ultimele etaje din blocul cel mai filmat din lume, după gemenii WTC. Aşa oi fi eu, fire ascultătoare dar şi de colecţionar. Şi sînt convins că, dincolo de întîmplare şi oportunitate, Adrian Năstase şi-a dorit sau, cel puţin, a fost foarte încîntat să stea pe o stradă care poartă numele fenomenului şi fenomenalului Krikor Zambaccian, de fapt a operei sale magna, muzeul.

Nu sînt aranjate pe perioade sau genuri artistice, clamează cei marcaţi de faptul că-i ducea cu clasă la muzeu, uitînd ceea ce nu au ştiut niciodată, că res-pectiva casă nu era totuşi un muzeu ci o locuinţă, făcută după pornirile şi amintirile celor care o populează, iar rigoarea ştiinţifico-muzeală nu are ce căuta aici, că nu se pupă cu ideea de confort. Şi apoi, să îi reproşeze lui Adrian Năstase că nu îi arată casa ca un muzeu cei care ar locui într-un muzeu. E drept că eu sînt unul dintre ei, dintre cei care ar locui printre tablouri şi sculpturi, dar ca amenajare interioară aş merge tot pe subiectivism, pe preferinţele şi mai ales amintirile personale legate de obiectele de artă. Şi, pentru cine a vrut să vadă şi să înţeleagă, Năstase Adrian avea cîte o poveste pentru fiecare, e drept, cam trasă la intenţie, că vezi că aia e copie nereuşită, ca cealaltă a avut pojar cînd era mică iar la Iserul ăla, rama e mai scumpă ca înrămata. E mare procentul din lucrările vîndute la o licitaţie care sînt salutate cu expresia: e bun preţul, numai rama face atît.

Apartamentul din Zambaccian este virgin pentru justiţie dar călcat de ziarişti mai tare ca un muzeu, că la muzeu nu intri cu camera de filmat, nu mănînci fursecuri, nu bei apă minerală şi nici nu stai cu spatele la cele trei doamne care domină universul actual al fostului premier. Şi dacă l-am fi dus pe apartament la psihiatru am fi aflat că este o casă de om cu pasiune pentru artă, un mascul alfa care impune această pasiune şi apropiaţilor săi, soţia, cel puţin, nefiind nici ea o neofită dar care îi cedează soţului său rolul de "cel dintîi colecţionar al ţării".

Evident, în materie de artă, Adrian Năstase ştie ce vorbeşte dar nu e prea clar ce vrea, de fapt. Mă îndoiesc că a vîndut, vreodată, vreo piesă. Nu pare să cunoască, pe bune, greutăţile vieţii, astfel continuă să joace rolul omului din popor, care se scobeşte în dinţi cînd camera electorală îl fixează, în plină campanie de dezarogantizare, sau îşi duce nevasta cu salvarea la spital, cînd zeci de medici de renume sînt permanent gata să sară în Merţane la cel mai mic semn al AN-ului, iniţialele aces-tea nesemnificînd "autor necunoscut". Iar gaura din tavan a fost de-a dreptul o declaraţie de intenţie de a se machia în băiat popular. E drept că am tablouri peste tot - ceea ce nu e rău - dar vedeţi, şi mie mi se infiltrează pereţii, că doar e bloc nou şi mai şi stau la ultimul etaj.

Ce i se poate reproşa lui Adrian Năstase este că s-a folosit de agoniseala artistică şi renumele său de colecţionar ca de o armă pentru promovarea, pe faţă sau doar subliminală, a planului sau de salvare în ceea ce pare a fi prima furtună stîrnită de un marinar. Dar, dacă el personal este rupt de realitate, Adrian Năstase, ca mai toţi oamenii politici, are consilieri slabi şi sfetnici fără imaginaţie. Nu chiar ca Emil Constantinescu dar pe aproape. Aşa că, pînă la urmă, nu este prea clar ce s-a vrut cu această mişcare şi nici măcar dacă ea a reuşit sau a fost un fiasco. Mesajul publicitar e confuz dacă nu deturnat, pe cine am văzut noi sîmbătă la televizor, pe cel care este sărac, că tablourile alea nu costă chiar aşa de mult, cel care este un om popular, deschis dialogului sau pe atotputernicul zilei care dă cu tifla procurorilor care nu s-au făcut ziarişti să poată fi invitaţi să intre şi în locul văzut doar la televizor. Şi ia mîna, Cris-toiu, că poate spargi ceva şi nici cu vînzarea şeptelului familiei nu o scoţi la capăt. L-am văzut pe Năstase, colecţionarul rafinat, încercînd să demonizeze sumele vehiculate în jurul posesiilor sale, să le minimizeze dimensiunile pentru a le aduce la nivelul de accesibilitate al ori-că-ruia dintre foştii săi guvernaţi.

Dacă ar fi citit rubrica noastră ar fi ştiut. Am scris-o de mai multe ori, în România publicul este, în mare, de genul celui care deţine un timbru cu capul lui Carol al ll-lea şi speră să cumpere, cu banii luaţi pe el, maşini şi vile la toţi apropiaţii de rudenie, fără să aibă capacitatea de înţelegere că respectivul timbru nu face doi bani, că alături de alte 16-20 de timbre care fac parte din seria completă poate fi cumpărat cu o sumă destul de acceptabilă. Şi dacă nu sînt aşa valoroase, lăsaţi, domnul Năstase, că dacă nici nu va plac vă scap eu de ele. Dar nu acesta era mesajul, cum că nu i-ar placea de ele, ba chiar a spus de una, o formidabilă pictură cu o ţărancă în ie, că este preferata lui, ci că nu sînt aşa de scumpe. Ade-vărul este că am văzut colecţii anonime mult mai bogate şi mai valoroase, şi artistic şi financiar, ba chiar şi mai structurate în expunere ca aceea a lui Adrian Năstase. Şi încă îmi mai place să cred că undeva, într-una dintre multele sale case, preşedintele Camerei Deputaţilor are încă de zece ori pe cît a arătat, la un cornuleţ cu apă, ziariştilor avizi de cunoaştere. Sînt unii politicieni, care vorbesc puţin în Agora, dar care mărturisesc pasiunea pentru artă, care au fost nevoiţi să declare piese care i-ar fi stîrnit invidia şefului absolut. Dinspre partea colecţiei de artă, punctul slab ar fi reproşurile la adresa modalităţilor de formare a colecţiei. Sînt mulţi tupeişti ai pieţei de artă care se laudă în gura mare că i-au vîndut lui Năstase chiar şi nişte falsuri, sau alţii care îşi amintesc cum şi cînd i se făceau cadouri din domeniu. Dar nici măcar acest lucru nu i se reproşează învinuitului, în dosarul cu numele colecţionarului de artă. De fapt, dosarul este aşa de ciudat şi chinuit că mi-e şi frică de urmări, pentru ţară şi contribuabilul care plăteşte taxele din care se achită daunele în procesele pier-dute la Strasbourg din cauza unei justiţii ezitante, mare creatoare de gafe. La Strasbourg, acolo unde Adrian Năstase a lăsat o foarte bună impresie şi, la un moment dat, un comerciant filatelist - care, culmea, îi seamănă fizic fostului premier - din holul Palatului Europei i-a făcut chiar şi un timbru. Apropo, de timbre nu a zis nimeni nimic, aşa că mă puteţi chema numai pe mine, să le vedem împreună şi să-mi depănaţi poveşti. Dar pe cele adevărate, nu timbrele din Aritmetica de-a lV-a sau fiscalele care merg la DNA.