PLASAMENTE ALTERNATIVE Cresc preţurile la culorile de toamnă

Ne aflăm în momentul ieşirii din vară şi concedii şi al intrării în activitatea intensă, poate cea mai intensă, de toamnă, când toate funcţionează din plin. Începe un nou sezon al vânzării de artă. Sau, cel puţin, aşa era o dată, nu venea bine întâi de septembrie şi deja începea sarabanda licitaţiilor. În octombrie, motoarele erau turate la maxim, iar în noiembrie începea deja "luna cadourilor", adică decembrie. De multe decenii de economie de piaţă, pregătirile de Crăciun erau gata cel mai târziu la 25 noiembrie.

Este al doilea sezon de toamnă care începe cu COVID-ul deasupra capului. Şi nu oricum, ci cu un virus galopând cu coroana lui sinistră înfiptă pe cap. Întoarcerea din vacanţă, şi acum, şi acum un an, a însemnat o explozie a numărului de cazuri, atenuată doar de apropierea alegerilor, întâi locale, apoi legislative. Dacă pe 27 septembrie votam primarii şi consilierii localităţilor, la începutul lui octombrie închideam şcolile. Peste două luni, alegerile parlamentare au fost tratate cu absenteism, dar evenimentul mult aşteptat a fost apariţia vaccinului. S-ar putea să greşesc, dar cred că dacă aceste alegeri, cu tot cu campania lor electorală, ar fi fost amânate cu o lună, cel mult două, mulţi oameni ar fi încă în viaţă. Să nu uităm de îndârjirea de primăvară a pandemiei, extrem de criminală, care a distrus vieţi şi spitale. Uităm repede, astfel că, la scurt timp după ce am evacuat un spital hiperspecializat, de performanţă şi renume, am relaxat vestitele restricţii. Românii aflau că au alegeri şi în acest an, pentru conducerea unui partid, şi era nevoie de pâine şi senzaţia de libertate, că circul a fost mereu asigurat, la matineu şi în fiecare seară, la scena politică.

Spre deosebire de ciclul relaxare-îndârjire de anul trecut, cel de acum ne găseşte mai resemnaţi şi cu mai multă disponibilitate online. Eram convinşi, acum un an, că totul a trecut, că relaxarea de vară a fost justificată, pentru nimic în lume pandemia nu avea să continue, nu am fost atent în ultimul timp, dar sigur s-a găsit tratamentul minune. Nu a fost descoperit tratamentul, ci vaccinul, şi mă întreb, dacă tratamentul ar fi fost descoperit, ar mai fi existat anti-trateri, ca să folosesc un termen scornit pe loc? Adică s-ar mai fi strigat să nu ne băgăm tratamente în corp, tratamente neverificate?

Anul trecut a început cu vacanţa de vară şi a continuat cu revenirea de toamnă. Convingerea unanimă, de tipul wishful thinking, era de un optimism debordant şi vorbea despre dispariţia inevitabilă a virusului şi recuperarea tuturor clipelor pierdute în prima jumătate a lui 2020. De aceea, revenirea de toamnă din acelaşi an trecut prevedea reluarea întocmai şi ca până atunci a activităţilor social-economice. Timp de două luni de urgenţă, şcoala a lipsit masiv, dascălii - ah, ce le place să îşi spună aşa! - aşteptând să se termine întreruperea, ca să se reia totul şi să se recupereze materia pierdută. Recuperarea, desigur, tot pe stil vechi, adică nu se recuperează niciun minut, nicio literă, ca până atunci, de câte ori s-a închis şcoala mai ales din cauze meteo. Este drept, nu există nici experienţa dar nici vreun plan clar pentru activitatea şcolară online. Deşi se credea că se încheie pandemia, în toamna anului trecut pregătirea de închidere a fost mult mai intensă. Adică, deşi credeam că nu va mai fi nevoie, am fost mai bine pregătiţi de lockdown în toamnă. Şi acesta a venit, iar noi am deschis din nou calculatorul.

Dacă în prima parte a pandemiei ne întrebam de cunoaştem pe cineva să se fi ciocnit cu coronavirusul, în a doua parte a anului, toamna, acum un an, un adevărat panteon a dispărut. Cifrele stării de alertă au fost mult mai mari decât cele ale urgenţei din martie-mai. Treptat, cheful de a reveni la viaţa reală a fost înlocuit, în lunga noapte hibernală, de creşterea aptitudinilor online. Ca orice jucărie nouă, cunoaşterea ei a produs entuziasm şi a pus-o în centrul preocupărilor noastre. Acum, sedentarismul condamnabil a devenit comoditate, mai ales că online-ul s-a dezvoltat până la epuizarea resurselor internaţionale de microcipuri. Chiar dacă acestea nu s-au folosit, totuşi, la vaccinurile pentru români. În străinătate, această obsesie strict românească, vaccinul cu cipuri, nu este înţeleasă, nici măcar ca o glumă. Oricum, în ultimul timp, noţiunea de vaccin cu cip a fost eclipsată de vaccinul cu chiuvetă, fenomen care produce pierderi, cel puţin de imagine, mult mai mari decât cel de înaltă tehnologie.

Toată discuţia de mai sus se aplică din plin şi pieţei operelor de artă. Începutul pandemiei, din primăvara anului trecut, a experimentat online-ul în târguri şi licitaţii. Experienţă a fost de bun augur şi putem spune că acest domeniu s-a pliat foarte bine pe noile concepţii. Era de înţeles, piaţa de artă, cu toate specificităţile sale, este, totuşi, un domeniu comercial şi nimic din ce îl caracterizează pe acesta nu îi este străin. Momentul de reculegere a fost scurt, apoi a fost trecut Baselul, celebrul târg de artă, pe online, şi, până la urmă, totul s-a dus acolo. Toamna trecută aveam deja o vară de cumpărături de artă pe calculator, la marile case internaţionale. Aici a început nebunia achiziţiilor internaţionale, cu dezvoltarea fără precedent a firmelor de livrare, oriunde în lume, ca un pas spre zborurile cosmice comerciale. Şi până atunci puteai licita online, oriunde în lume, dar asta era o alternativă la prezenţa în sală sau la licitarea telefonică. Pandemia a trecut online-ul pe primul loc, în orice domeniu de activitate. Dacă acum un an, încă ne doream să revenim offline, acum ne este din ce în ce mai bine aşa. Această modernizare bruscă şi intensă, mai răspândită ca virusul, produce deja schimbări profunde în gândire, percepţie, mod de viaţă şi de muncă, în gusturi şi preferinţe. Nu prea mai putem vorbi de o revenire la vremurile trecute, cu toată apetenţa noastră pentru grătar şi terase. Şi procesul este accelerat, stimulat inclusiv de aceste perioade de respiro. Am fugit în vacanţe şi ne-am luat case mai mari sau mai terestre, pregătindu-ne, parcă, pentru noi lockdownuri, pentru retragerea în bunkere care să ne permită o minimă mişcare, un spaţiu de lucru cât mai conectat, independenţă în asigurarea confortului, inclusiv a încălzirii şi a apei calde. Aici ar fi fost loc pentru arta plastică, dar lipsa contactului direct face ravagii în extinderea masei critice a pasionaţilor. Vechii colecţionari sau interesaţi de artă vor beneficia de oferte din ce în ce mai apetisante, dar alţi interesaţi vin greu în club. Cine descoperă arta pe monitor va rămâne în această zonă călduţă, făcând greu pasul spre cadrul cu miros de culori. Şi dacă toate planetele se vor alinia, lipsa banilor, inclusiv pe fondul creşterii demente a preţurilor la utilităţi şi altele, va afecta grav piaţa de artă. Nu sunt bani, nu vin noi cumpărători, colecţionarii se chinuiesc. Practicanţii creaţiei plastice dispun şi ei de tot mai multe mijloace tehnice şi sfaturi practice, dar oricând restricţiile îi pot trimite în izolare şi singurătate. Păi, dacă ni se anunţă un vârf de pandemie şi restricţii la mijlocul lunii octombrie, sau ne fug banii pe supravieţuire, cine va picta culorile incredibile ale acestei toamne?