PLASAMENTE ALTERNATIVE Gardul de care nu vrem să trecem

Acum exact un an fără o zi scriam despre un monument care ar fi trebuit să fie, să avem unde ne plînge recunoştinţa în decembrie, dar care zăcea împotmolit în confuzie birocratică, inerţie de Dîmboviţa şi ranchiuni mărunte, dar plasate bine, drept în inima mecanismului. În decembrie 2003, Ministerul Culturii de atunci se prinsese că peste un an avea să se facă 15 ani de la Revoluţia din Decembrie 1989 şi a purces la ceea ce multă lume cerea sau simţea că are nevoie, dar nu ştia să o exprime: un monument pentru cei morţi atunci, fără să cunoască libertatea pe care şi-au dorit-o atîta şi pentru care au făcut sacrificiul suprem. Apare anunţul care cheamă artiştii la întrecere, mititel, nu sare în ochi, dar nici nu-ţi înmoaie posmagii. Unii purced la gîndire, ce aşezare de pietre să propună la concurs, alţii aşteaptă să vadă cine cîştigă, pentru a da cu pietre. Juriul preferă proiectul lui Alexandru Ghilduş, un designer fără astîmpăr, cu idei şi multă energie, care a cam făcut treabă bună peste tot unde s-a băgat. Este un profesor de excepţie în domeniul său, face comerţ cu artă şi ne dă subiecte cu licitaţiile de la Monavissa, şi nici cîştigarea concursului pentru un monument public nu este întîmplătoare. Cu ideile lui Alexandru Ghilduş de amenajare a mediului civic în care ne mişcăm zilnic ne întîlnim la tot pasul, fără să ştim, aşa că ne apare absolut obligatoriu pentru el să fi prezentat o propunere pentru amenajarea unui spaţiu public, ceea ce este, pînă la urmă, un monument, iar faptul că a şi cîştigat acest concurs este meritul său, dar şi un lucru normal. Un designer cu preocupări constante şi serioase de amenajare a spaţiului public nu avea nevoie decît de o scînteie şi ceva sentimente ca să creeze o atmosferă demnă de un monument cu o astfel de tematică.

Din păcate, transformarea proiectului în realitate i-a solicitat artistului şi alte calităţi sau aptitudini. În decembrie trecut, cînd toţi sîntem recunoscători celor morţi la Revoluţie - din sinceritate, durere, făţărnicie sau obligaţie, nu contează, cert este că ne transformăm într-o naţiune de recunoscători - atunci cînd acest monument trebuia să fie gata, tocmai bun să devină centrul universului nostru de recunoscători, el de abia începea, mai mult pentru festivitatea momentului. Pînă la urmă, Memorialul renaşterii a fost realizat, şi meritul, într-o proporţie covîrşitoare, îi revine lui Alexandru Ghilduş dar succesul său este format din tot felul de victorii mici şi greu obţinute.

Cititorii noştri au aflat mereu ce se mai întîmplă cu acest monument, au fost printre primii, dacă nu singurii, care au avut o descriere detaliată a proiectului, care au ştiut cît va costa, că asta este întrebarea cea mai deşteaptă în ultimul timp, au ştiut cum mai merg hîrtiile care ţin în loc realizarea lui. Pînă la urmă, cititorii noştri au fost mai avizaţi decît toţi cei care în ultimele luni, de cînd piramida-obelisc a crescut mai mare decît gardul şantierului din Piaţa Revoluţiei, s-au întrecut în comparaţii şi asemănări care, dacă erau exprimate la televizor, trebuiau înlocuite cu bip. În cazul Memorialului din Piaţa Revoluţiei asistăm la un uriaş sindrom al privitului peste gard. Din păcate el s-a manifestat nu la nivelul oamenilor simpli - aţi văzut de atîtea ori trecătorii căutînd o gaură în gardul şantierului pentru a afla ce se construieşte acolo -, ci la nivelul celor care vehiculează informaţia şi o mai şi comentează. La un moment dat, cînd se lucra în mod vertiginos şi devenea tot mai evident că vom avea un monument nou în Bucureşti, piedicile birocratice au fost înlocuite cu atacurile mediatice. Un creator oarecare şi un om cu deschidere naturală spre dialog cum este Alexandru Ghilduş ar fi fost bucuros să afle argumente şi observaţii subtile în criticile ce vizau creaţia sa dar, o putem spune şi noi, nu prea avea ce să găsească în ce s-a scris pînă acum. Tot aşa cum nu poate găsi o fotografie care să ilustreze respectivele critici care să nu fie făcută peste gardul şantierului. Or, tocmai aici este drama monumentului şi mai ales a celor care trebuie să informeze corect şi să comenteze deştept şi cu pricepere: o mare parte a memorialului, că asta este pînă la urmă, un memorial, şi nu un simplu monument, se află la nivelul solului, ascuns privirii de afară de gardul şantierului cel omniprezent în fotografii. Dacă trecătorul poate avea o scuză, că nu este obligat să se holbeze printre uluci, apăi ziaristul cam trebuie să ceară să i se deschidă poarta, să vadă ce se face acolo, să întrebe responsabilii ce au de gînd şi atunci, în cunoştinţă de cauză şi de materie să se exprime, să se pronunţe, să dea sentinţe şi porecle. Altfel, la ce mai e bună libertatea şi puterea presei, dacă le lăsăm în debara şi facem poze din balcon, cu comoditate sau doar la comandă.

Memorialul renaşterii, cum se numeşte, pînă la urmă, proiectul realizat de Alexandru Ghilduş pe caldărîmul însîngerat din inima Revoluţiei din 1989, nu este perfect dar are, printre altele, şi o mare calitate: există. Trăim într-un mediu în care nimic nu funcţionează de la sine şi doar mecanismele corupţiei dau senzaţia de perpetuum mobile. Oricît de bună ar fi fost ideea lui Alexandru Ghilduş, cît de promptă ar fi fost adjudecarea concursului şi chiar şi alocarea banilor, fără insistenţă şi muncă încrîncenată a artistului el ar fi fost doar un exemplu de propunere nerealizată. Fără ca Alexandru Ghilduş şi apropiaţii care cred în el să alerge în o mie de locuri deodată, să sune insistent după aprobări şi să facă anticameră pînă la limita suportabilului, această construcţie nu s-ar fi realizat. Dacă Alexandru Ghilduş ar fi redus motoarele sau pur şi simplu ar fi decis să se comporte doar ca un artist care a cîştigat un concurs şi acum aşteaptă ca responsabilii să-l şi facă, am mai fi parcat ani mulţi maşina pe locul unde acum este obeliscul de marmură imaculată.

Luni, la început de lună de concediu, Ghilduş a chemat presa la o privire dincolo de gardul şantierului. Dacă nu mulţi i-au solicitat s-o facă, acum le-a ieşit el în întîmpinare, invitîndu-i pe ziarişti la o prezentare cu dedicaţie, exasperat de atîtea poze cu respectivul gard, mai celebru decît aleea în formă de cruce cu butuci de lemn ca pe Podul Mogoşoaiei sau chiar decît Zidul Amintirii, cel cu numele în bronz ale celor 1058 de participanţi la Revoluţie care nu mai au nevoie de nici un privilegiu acordat spre uitare de beneficiarii reali ai morţii lor. Mulţi şi-au schimbat opinia creată din lectura criticilor din ultimul timp, alţii nu aveau nici o părere, dar acum s-au lăsat impresionaţi de atmosfera memorialului. Pentru toţi a fost o descoperire şi trist e faptul că pentru puţini a existat nevoia acesteia. Dacă nu ar fi fost ideea de a-i invita pe ziarişti să vadă cum s-a lucrat şi ce s-a lucrat acolo, s-ar fi scris în continuare despre monumentul-obelisc, cînd noi avem de-a face, de fapt, cu un întreg memorial, unul cum nu este la noi, dar care atît de pătrunzătoare şi impresionante se fac prin Occidentul ce începe chiar la vama Borş.

Alexandru Ghilduş a ales să se nască chiar astăzi, cînd apare prezenta rubrică, aşa că putem să-i dorim ani mulţi, idei bune şi un mediu mai prielnic realizării lor. La prezentarea pentru ziarişti a memorialului a spus că el şi-a încheiat misiunea, iar inaugurarea oficială este la latitudinea oficialilor. Pînă atunci, însă, artistul se ocupă de toate amănuntele, să tragă lumina, apa, să protejeze marmura de pornirile grafitice ale dăunătorilor cu două picioare şi chiar să introducă în peisaj o gheretă pentru cel care va face de gardă la acest monument. Nu mă îndoiesc că atunci cînd se va hotărî cineva să-l inaugureze oficial - desigur, după ziua de naştere petrecută pe podul de la Mărăcineni, să nu cerem prea mult - în dimineaţa aceea Alexandru Ghilduş va călca cu grijă panglica tricoloră pe care alţii să o taie. Luni, la numita prezentare, o ploaie scurtă dar teribil de răcoritoare a căzut exact cînd Alexandru Ghilduş şi-a încheiat discursul de bine aţi venit să vedeţi ce am făcut de fapt aici. Unii zic că ploaia este semn de belşug, dar eu cred că acolo şi atunci au curs lacrimile celor care au plecat dintre noi neîmpăcaţi că nu au parte de libertate, iar noi nu ştim ce să facem cu ea.