PLASAMENTE ALTERNATIVE Paris sera toujours Paris

Olimpiada ar trebui să însemne perioada dintre două ediţii ale jocurilor olimpice, dar la noi se acceptă şi practica îndelungată de a numi olimpiadă inclusiv aceste întreceri. Suntem la jumătatea celor de la Paris, de fapt cam spre sfârşit, dar încă se mai aud ecouri ale deschiderii. De fapt, se continuă discuţia pe linia celor lansate odată cu jocurile, ca o tresărire sub invazia subiectelor de aur, argint sau bronz, ori chiar a opiniilor pozitive asupra numitei deschideri. Pe de altă parte, această ediţie a jocurilor olimpice excelează şi prin etalarea tuturor metodelor de manipulare şi dezinformare de până acum. Ceva nou nu am prea văzut, sau noile metode sunt aşa de subtile că nici nu ne-am prins.

A fost o nouă ocazie să ne amintim şi să aflăm, pentru că în detalii nu se ascunde necuratul, ci adevărul. Argumentele, evidenţele şi amintirile pot contura cel mai bine splendoarea unui astfel de fenomen, întâlnirea din patru în patru ani a sportivilor din întreaga lume, sub deviza generoasă a olimpismului. Desigur, lucrurile nu pot fi perfecte. Nu numai că nu luăm această constatare ca pe o realitate inevitabilă sau, scuzaţi termenul, irefutabilă, ci ajungem la această constatare în mod dinamic, privind evoluţia manifestărilor şi evoluţiile sportivilor.

Parisul organizează jocurile olimpice moderne pentru a treia oară, dar nu este primul oraş din lume care reuşeşte această tripletă, acela fiind Londra. Deşi a stat la baza acestei revitalizări a unei practici antice, deci păgâne, Parisul nu a mai organizat jocurile olimpice de fix un secol. Londra a intrat în scenă în 1908, în 1948 a organizat prima ediţie postbelică, şi a reuşit tripleta în 2012.

Parisul a fost a doua gazdă a jocurilor olimpice moderne, după inaugurala Atenă. Comitetul Olimpic Internaţional, dominat de francezi, ar fi vrut ca debutul însuşi să se petreacă la Paris, dar s-ar fi opus chiar Coubertin. Faţă de astăzi, în 1900 totul pare o întâlnire pe maidan, între amici îmbrăcaţi în costume funny, porniţi pe fapte fizice remarcabile. Nu existau echipe naţionale, ci doar participări individuale. De aceea, nici prezenţa românilor la întrecerile sportive de la Paris, din 1900, nu este luată în calcul la primă participare, această onoare fiind lăsată ediţiei din 1924.

Celebrul metrou din Paris, primul tren metropolitan din lume, a fost inaugurat tot în 1900, dar nu neapărat pentru Jocurile Olimpice, ceva încă nou pe vremea aceea, ci pentru Expoziţia Mondială, ce s-a desfăşurat, în acel an, la Paris. Metroul a fost inaugurat la 19 iulie, în timpul jocurilor olimpice. De fapt, această ediţie, prima la Paris şi a doua în general, a ţinut din mai până la sfârşitul lui octombrie, neavând nici ceremonie de deschidere, nici de închidere. Multe dintre elementele definitorii ale jocurilor olimpice de astăzi nu fuseseră încă inventate.

În 1924, de exemplu, a fost introdusă deviza olimpică, celebra: "Citius, Altius, Fortius", adică "Mai repede, mai sus, mai puternic". Hai să luăm faptul că deviza latină reprezenta un eveniment de inspiraţie greacă, ca un semn de internaţionalizare, chiar dacă franceza a fost şi a rămas prima limbă a întrecerilor olimpice. Este ştiut că o delegaţie de specialişti şi profesori de franceză inspectează temeinic locul de desfăşurare al acestor întreceri, să vadă dacă este respectată această prioritate. În acest an, la Paris, principiul a fost respectat cu sfinţenie! Tot pentru prima dată, acum o sută de la ani, la Paris, sportivii au fost reuniţi într-un Sat Olimpic, a fost introdusă ceremonia ridicării celor trei drapele, al Comitetului Internaţional Olimpic, al ţării gazdă şi al ţării ce urmează să organizeze ediţia viitoare. Pentru a doua oară, după ediţia Anvers din 1920, ţările învinse în Primul Război Mondial, adică Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia, nu au fost invitate. Aprinderea flăcării olimpice la Olympia şi plimbarea ei prin lume a fost inventată de Germania lui Hitler, pentru ediţia din 1936. Cea de vară, că şi ediţia de iarnă se ţinuseră tot în Germania. De fapt, primele jocuri olimpice de iarnă s-au desfăşurat în 1924, în Franţa, la Chamonix.

Prima participare a României la întrecerile olimpice coubertiniene a avut loc în 1924, la Paris, astfel că putem spune că avem un secol de participări la jocurile olimpice. Dar şi un secol de la prima medalie olimpică românească, câştigată de echipa naţională de rugby, care s-a clasat a treia din tot atâtea participante. Aurul a fost câştigat de SUA, care ne-au bătut cu 37 la 0, în timp ce francezii doar aparent au fost mai blânzi, că ne-au lăsat să dăm un eseu, dar au luat 59 de puncte în meciul cu noi. După 99 de ani, situaţia nu pare a se fi schimbat, gândindu-mă la cupa mondială, tot de la Paris, de anul trecut.

Din perspectiva istorică nu putem să nu amintim din nou de Evanghelie Zappa, grecul, probabil aromân, care a scos din buzunar pentru a-şi pune în aplicare visul, acela de a readuce la viaţă anticele întreceri olimpice. A făcut un stadion pentru asta, care există şi astăzi, la Atena. Pe un fond de intensă trăire pro-olimpică, Zappa a scris principiile şi a dat bani din propria avere, clădită în România, pentru a relua jocurile olimpice după mii de ani de pauză. A avut fericirea să vadă o primă ediţie, cea din 1859, când Pierre de Coubertin mai avea patru ani până să se nască. Evanghelie Zappa a murit în 1865, dar olimpicile sale au continuat în 1870 şi 1875, sub îngrijirea vărului său, Constantin, moştenitor oficial. Amicul său, A. Mercatis, a colaborat şi cu Pierre de Coubertin, făcând această trecere oficială, recunoscută, dar ocultată. Chiar baronul francez recunoaşte că multe din moştenirea lui Evanghelie Zappa şi, din 1892, şi cea a lui Constantin, inclusiv sume importante de bani şi bunuri, au fost utilizate în declanşarea fenomenului olimpic modern. O măsură importantă în pregătirea debutului atenian din 1896 a fost repararea stadionului ridicat de Zappa, pentru primele jocuri olimpice din zilele noastre, cele din 1859.

După 33 de ediţii, oferta de obiecte olimpice de colecţie din categoria memorabilia este uriaşă. Începe cu manuscrisele baronului Pierre de Fredy de Coubertin, continuă cu medalii şi obiecte din ritualurile olimpice şi ar trebui să se încheie cu nenumăratele suveniruri ce abundă la fiecare ediţie a jocurilor olimpice.

Nu, nu am uitat arta, pentru că aici este nevoie de o discuţie specială. Din 1912 până în 1948, vreme de şapte ediţii, arta a fost una dintre probele răsplătite cu medalii la jocurile olimpice. Dacă aţi verificat numărul de ediţii din acest interval, nu uitaţi că aici intră cele două războaie mondiale, care au făcut ca în 1916, 1940 şi 1944 să nu fie organizate întrecerile olimpice ale păcii.

Ideea întrecerilor artistice a pătruns greu şi a ieşit repede, fiind una dintre iniţiativele dragi baronului. Formula era una gen pentatlon, cu întreceri la arhitectură, literatură, muzică, pictură şi sculptură. Momentul de vârf al "olimpiadei" cultural-artistice a fost ediţia pariziană din 1924. Au participat aproape 200 de artişti din 23 de ţări, printre care şi URSS, ţară care nu participa la burghezele întreceri sportive. Ediţia următoare, de la Anvers, umple muzeul de stat din Haga de opere. La final se aprobă vânzarea acestora, ceea ce aduce în discuţie ideea de amatorism şi non-profit. De care acum am râde. La Los Angeles, în 1932, sportivii o lasă mai moale, în timp ce artiştii se implică tot mai serios. Hitler, în 1936, face un regal artistic din Jocurile de la Berlin, inclusiv din noul stadion Olympia, cel pe care tocmai se jucă finala la EURO 2024. Englezii fac şi ei ceva frumos, la Londra, în 1948, pentru ca finlandezii să o taie scurt şi definitiv la ediţia lor, cea din 1952: sport, da, cultură, nu!