Recunosc că nu am înţeles prea bine de ce se fac licitaţii cu preţ de pornire mic şi identic. "Totul la o sută de euro" ar putea fi strigătul de luptă, dar, de fapt, e vorba de "fiecare lot la o sută de euro", chiar dacă... Chiar dacă respectivul face 500 sau o mie de euro, plecarea se face la linia sutei. Chiar dacă, improbabil, face mai puţin, tot o sută de euro se cer, la început. Cum suta, de euro, nu de lei, nu mai face mare lucru, preţurile de achiziţie cresc. Rămâne de discutat dacă preţul creşte la nivelul real sau rămâne în urmă, dacă diferenţa se recuperează rapid sau preţul final va fi mai mic decât cel ce ar fi putut fi atins dacă se pornea de la o cotă bazată pe estimare.
Preţul unei lucrări de artă nu poate fi stabilit cu exactitate. Dar ce zic exactitate, şi estimarea, şi orice tip de preţ sunt subiective, că arta nu este fungibilă, nu are criterii obiective şi clare de măsurare. Ceea ce poate fi o regulă şi chiar o cotă bine stabilită, poate fi dezisă sub ameninţare ciocanului de licitaţie. Fără să fie şniţel, şi nici numitul ciocan nu este unul de bucătărie. Altfel spus, licitaţia poate face orice cu piesa aflată în secundele de maximă atenţie. Toată concentrarea de impresii, opinii şi cote poate fi confirmată sau infirmată de realitatea licitaţiei. În acest caz, preţul mic de pornire poate avea efecte benefice, de praf de copt, care umflă preţul.
Cu siguranţă faptul că mai mulţi pot licita la preţul mic, insuflă curaj şi sigur el va creşte. Nu poate dura mult, însă. Licitează mii, la preţul mic, în care nu crede nimeni, licitează sute când creşte preţul, scade exponenţial numărul licitatorilor pe măsură ce preţul creşte. Şi, brusc, vezi că sufleul s-a prăbuşit dramatic poate chiar înainte de a se atinge preţul real, preţul estimat.
Odată răcită, ciorba licitaţiei nu mai poate fi încălzită. Atunci trebuie să vină şeful cu ciocanul şi să pecetluiască vânzarea. Nu mai umblă nimeni la ea şi nici la cuptor nu mai ajunge. Gata, ready-made, pleci cu nuritura acasă. Când totul este la un preţ mic şi unic îţi poate mirosi a termen expirat. Ceva nu este în regulă. Dacă te arunci de la început la preţul minuscul, se poate crede că nu ai bani, aşa că te păstrezi pentru altele. Şi dacă nu se vinde, vezi ce se poate face după.
Foarte puţine oferte au rămas la preţul unic, mic şi simbolic, la vânzarea Artmark de început de an comercial, bisericesc şi diplomatic. E vorba doar de o mâţă zgribulită, în creion, pe un colţ de scrisoare, de Sever Burada, şi de un vas cu garofiţe galbene, de Maria Pillat Brateş. Au rămas la acest preţ de pornire şi un peretar muntenesc din lână, o icoană de Nicula, pe glajă, "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena", şi un samovar rusesc, toate trei din colecţia artistei Sanda Şărămăt. Mai sunt şi situaţii în care s-a ajuns la suta de euro pornind de la o cifră mai mică, 35 de euro, de exemplu. O cană săsească a rămas la preţul de pornire, 35 de euro de această dată, iar un platou de ceramică Kutty cu sfinţii Mihail şi Gavril s-a dus de la 35, la 200 de euro.
De la suta de euro s-a ajuns iute la 3.250 de euro, a doua ofertă din cronologia vânzării, pentru o marmură de Guguianu. O lucrare de Nicu Enea, nu de foarte mari dimensiuni, o scenă de târg cu fructe şi legume, a primit trei mii de euro. Pornind, desigur, de la 100.
Cele mai multe preţuri de adjudecare, însă, nu prea trec de o mie de euro sau nici măcar de 500. Chiar şi pentru artişti pentru care mia de euro era puţin, acum se primesc 300-500 de euro. Ceea ce credeam că este o cotă peste care se trece, a devenit o frumoasă amintire de performanţă. Greu de spus dacă aceasta este tendinţa pieţei, care se manifestă chiar de la deschiderea sezonului, sau este efectul acestei opţiuni de stabilire a preţului de pornire.
Totuşi, plasarea formulei "fiecare la o sută" chiar în deschiderea sezonului reduce ritmul şi bagă somnolenţă. Deschiderile se fac în forţă, cu preţuri cântărite şi diverse, măcar să se inducă opinia că mecanisme subtile lucrează la stabilirea lor savantă, pe cântare fine. Există magazine la 1 euro, dar şi adevărate temple ale licitaţiilor de artă, unde calci cu teamă şi evlavie.
Trei lucrări de Radu Dărângă, de dimensiuni mai mici, au primit 500, 500, respectiv, 400 de euro. Tot 500 s-au dat şi pentru o inedită scenă cu "Junii Braşovului", de Carol Hubner. Dar, de acest autor, o scenă mai interesantă, mai agricolă, a primit 1.600 de euro. Două lucrări de Petre Bărcănescu, foarte puţin cunoscut, au primit 800 de euro, câte 400 fiecare. De Ştefan Pelmuş s-au dat trei picturi, cu 400, 700 şi, respectiv, 900 de euro.
Patru Veneţii la rând au fost adjudecate în licitaţia de 100 de euro. Cea a pictorului piteştean Ion Pantilie a primit 300 de euro, pictura de apus veneţian a argeşeanului Teodor Vescu a ajuns la 400 de euro iar Nicolae Blei a primit cel mai mult, 700 de euro. S-au mai dat două lucrări ale maestrului din Hotarele, o imagine cu lotcă din Deltă, cu 500 de euro, şi o pădure iarna, superbă în contrastele sale de sezon, a primit 800 de euro.
O Veneţie de Iacob Lazăr s-a scumpit de 10 ori, a urcat de la 100, la 1.000 de euro. Din păcate, lipsa datei decesului din catalogul organizatorului licitaţiei nu înseamnă că pictorul, profesorul respectat şi iubit, mai este în viaţă.
Din păcate, pictorul Iacob Lazăr a murit în iunie 2022, plecând alături de dragii săi, fiul Ioan Lazăr, pictor şi apreciat profesor, şi soţia sa, Rodica Lazăr, o mare creatoare a artei româneşti.
Multe obiecte, mai ales ceramică, au aparţinut pictoriţei Sanda Şărămăt. Au fost oferite şi două pânze pictate de artistă: "Frunze de castan", adjudecată cu 800 de euro, şi "Ulcior cu lalele roşii", de 600 de euro.
Sanda Şărămăt a fost o artistă de mare delicateţe, sensibilă şi talentată, cu studii serioase şi o temeinică activitate expoziţională. A fost bucureşteancă prin definiţie, aici s-a născut, la 22 martie 1927, aici a încetat din viaţă, acum cinci luni, la 5 mai 2023. A avut, recent, o ultimă expoziţie şi e greu să acceptăm că a fost totuşi ultima. Când vezi că numele unui artist este dat unei licitaţii, începi să înţelegi ce s-a întâmplat.