PLASAMENTE ALTERNATIVE Sculpturile care ne lipsesc

Acum un an scriam despre memorialul celor asasinaţi în decembrie 1989, în cursul schimbărilor revoluţionare care au avut loc atunci. I s-au dat tot felul de denumiri memorialului din Piaţa Revoluţiei, pornind, mai ales, de la elementul central, piramida-columnă, dar nici una nu mi s-a părut prea inspirată. Personal, ştiind cum arată proiectul, am sperat că odată coborâte gardurile "organizării de şantier" o privire pioasă va lua locul încrîncenării de pînă atunci. Nu s-a întîmplat aşa. Deşi s-a pregătit frumos şi pentru acest eveniment dedicat ziariştilor, cum ne-a pregătit la toţi acest memorial obligatoriu, autorul, Alexandru Ghilduş, nu a reuşit să înmoaie inimile fiarelor cu orice preţ. În seara dezvelirii în premieră, cadou pentru presă, au fost doi oaspeţi neaşteptaţi şi neaveniţi. Primul a fost un fel de furtună eşuată, fenomen stupid şi fără sens, al doilea, un grup de protestatari care nu prea ştia ce vrea şi ce se întîmplă acolo, condus de un medic de la care aveam alte pretenţii decît cele de şef de grup turbulent, de vreme ce a manageriat un uriaş rezervor de bani care ar fi trebuit să ne dea sănătate, dar numai datorită calităţilor sale cuprinse într-un carnet de membru de partid intrat la putere acum 10 ani. Ridicat cu mare întîrziere, memorialul a devenit un obiectiv bucureştean, dar asta ca fenomen natural, nicidecum impus de vreo intenţie binevoitoare, că n-a fost cazul. Cei care trec seara prin Piaţa Revoluţiei se odihnesc pe băncile de marmură, mai citesc un nume de pe Zidul Amintirii şi, într-adevăr, îşi mai amintesc că aici este începutul a tot ce este bun în viaţa noastră din ultimii 16 ani şi jumătate.

Memorialul bucureştean al eroilor din 1989 a fost tot timpul în centrul unor controverse. Cîteva dintre ele, dar prea puţine, sînt, într-adevăr artistice. Multe altele îl vizează direct pe autor, Alexandru Ghilduş, şi deja se poate face o clasificare destul de strictă a reproşurilor care i se aduc. Mergînd mai departe, dăm de interese dintre cele mai meschine, dar cu multe zerouri, chiar dacă este vorba de RONi. O categorie importantă de factori este similară cu cea care a făcut să avem un zgîrie-nori în spinarea bisericii armeneşti şi un altul la catedrala Sfîntul Iosif. Necesarul şi mult prea mult întîrziatul Memorial ridicat deja în Piaţa Revoluţiei a deranjat şi încă mai deranjează proiecte de genul celor care şi-au scos lăstarii la catedrala catolică şi la biserica armenească. Pe Victoriei mai jos, un complex ce n-a văzut Parisul, cu parcări, cinematografe şi tot felul de năzdrăvănii, aşa cum ni l-a vîndut Halaicu, a ajuns un hotel Ibis cît se poate de comun, cam nedemn de centrul capitalei, dar ocupînd un scuar ce merita o idee mai bună, tot aşa cum spaţiul verde de lîngă CEC a fost ocupat pînă în margini de un mastodont cu siluetă de rezervor, ce se vede din toate punctele centrale ale chinuitului centru bucureştean.

Centrul capitalei noastre nu mai are nevoie de construcţii noi, ci de modernizări, reconstrucţii, refaceri şi reconsiderări. Fiecare clădire nouă se vrea sediu de birouri şi nu centru de cultură sau evenimente mari şi reprezentative. Asta înseamnă că vor trăi din închirieri, că au nevoie de parcări zdravene şi spaţii de evacuare rapidă a circulaţiei, or, noi deja avem ambuteiaje la orice oră şi parcări deloc. Plombele de verdeaţă scăpate de-a lungul timpului ar trebui să fie amenajate în spaţii publice, cu iarbă, alei, statui, arteziene. Bucureştiul duce o teribilă lipsă de aşa ceva şi nici ce a apărut în ultimul timp nu este în măsură să ne alinte mîhnirea. Opţiunile pentru monumetal sînt puţine: ori mergem pe un realism de meşter cu multă experienţă, cam ca în timpul Renaşterii, ori avem o idee care să spună multe multora sau să înlocuiască mesajul cu sentimente, senzaţii, trăiri. A, nu, că sentimente transmit multe, doar că sînt cam negative, departe de ce se intenţiona. Iar figurativul este unul eşuat, rod al nehotărîrii, al lipsei de idei, de experienţă şi talent, care ar fi trimis rapid la reprezentarea reală ca soluţie artistică. Vagoane de bronz s-au băgat într-o ciudată statuie a lui Maniu pusă într-un loc total nepotrivit, dar cu mare bucurie am descoperit că geamănul copacului-furcă de lîngă statuia de sub calcanul lui Bordenache, geamăn ridicat în curtea cu statui a Universităţii de artă, de lîngă biblioteca Academiei, a fost vopsit în alb şi albastru, ceea ce reprezintă culorile echipei de fotbal pe care o folosesc ca răspuns cînd sînt întrebat cu cine ţin. Nu spun care, să nu le fac reclamă, şi aşa nimeni nu ar recunoaşte această echipă din Craiova care tocmai a revenit în Divizia A. Dacă, dînd dovadă de o perspicacitate rar întîlnită, veţi spune Universitatea, vă atrag atenţia că nu mai este cert că echipa se mai nu-meşte aşa, cu fostul său proprietar nimic nu este sigur. Acum nu că în Craiova ar abunda cu monumente fru-moase sau măcar deştepte, chit că un Mihai Viteazu mai dis-proporţionat decît cel din piaţa în care Radu Berceanu a făcut revoluţia în 1989 mai găsim doar la Ploieşti, oraş fondat de domnitor cu banii din salariul anterior, de ban al Craiovei.

Noile monumente ridicate prin ţară par a fi izvorît din gîndirea şi viziunea estetică a lui Dinel, văr bun cu Dorel, cel care-ţi taie lumina cu mîna. Dacă vreţi să înţelegeţi ce vreau să spun procuraţi-vă o imagine cu bustul lui Cuza dintr-un colţ al IOR-Park. Nu merită să mergeţi în viu pînă acolo şi nici vederi cu această sculptură nu se vor scoate. Este o piatră mare, de bună calitate, din care se iveşte ceva nesigur, stafia unui militar cu cioc. Ca să fie mai convingători, edilii - parcă aşa li se spune - au botezat întregul parc cu numele domnitorului Unirii. Acum înţeleg că Mădălin a vrut să boteze un parc cu nume consacrat, Ioanid, după tatăl său, dar ce treabă avea IOR, cunoscut şi ca Titan, cu Al. I. Cuza, mai ales că trecuse pericolul să devină Parcul Mătuşa Tamara? Dacă acest comportament de naş le cere botezuri non-stop, să-i fi zis Sfînta Maria, după fîntîna inaugurată de fostul primar din 3 în ultima vară a mandatului său, oricum toată lumea îi spune parcul IOR.

Tot în acest parc, însă, de cîteva zile se ridică fuioare de praf, pe fond de zgomot de joagăr şi percutor. Poliţia comunitară a pus benzi adezive galbene de jur-împrejurul unor pietre de mari dimensiuni aduse aici tot de fostul Pleşca. Se pare că, în sfîrşit, se petrece acea tabără de sculptură în mijlocul oraşului pentru care fostul primar nu a mai avut timp, luat cu lansarea unui proiect dement rău de tot, care ar fi înlocuit parcul, numit, în comunicatele de atunci ale primăriei, un simplu teren dintre nişte străzi şi bulevardul Potcoava, care nici nu există, cu un complex mult mai ambiţios decît cel prevăzut de Halaicu pentru fosta Piaţă a Teatrului Naţional. Din fericire, cei care vroiau să se lege de copaci cînd ar fi început Pleşca să îi taie au apucat să voteze. Acum, primarul cel nou şi cu faţă de playboy s-a pus pe o treabă care o să-l trimită direct în calendarul celor care fac mai mult decît au promis. Parcări, părculeţe pe orice maidan, hectare de asfaltări, distanţa de la Pămînt la Lună în borduri, defrişări de vulpării vechi de decenii, bolovanii din parcul Titan sau IOR mai rămăseseră neatinşi. Dar Negoiţă vrea să îşi asigure realegerea din prima jumătate de mandat, chit că nu o să mai aibă ce să promită la alegeri, aşa că i-a chemat pe sculptori să transforme visul lui Pleşca în realitate şi pietroaiele în sculp-turi. Rămînem datori cu numele artiştilor care se acoperă, deocamdată, cu praf, în parc, dar nu putem fi decît convinşi că sînt pe drumul cel bun. Oricum au înaintat repede în primele zile şi se poate deja ghici cum vor arăta în curînd. Este un moment unic, în care putem asista în direct la naşterea mai multor opere de artă. Şi pentru asta merită să te deplasezi pînă aici, mai ales că se face şi o plajă pe cinste.