PLASAMENTE ALTERNATIVE Viitorul, ca patrimoniu

Două zile de dezbateri şi discuţii, dar mai ales de prezentare de studii şi cercetări extrem de serioase, realizate de specialişti cu multă ştiinţă şi experienţă, la Muzeul din Goleşti. Aşezământul muzeal de la curtea Goleştilor are un conac istoric, recent restaurant, un foişor unde şi-a dormit Vladimirescul ultima noapte, înainte de a fi asasinat de eteriştii fanarioţi. Sub foişor se află încăperi mici, într-una dintre ele funcţionând, cu două secole în urmă, Şcoala slobodă obştească deschisă, sau redeschisă, de Dinicu Golescu. Adică două secole de învăţământ pentru copiii români. Nu departe, trecând prin secţii de expuneri interesante, descoperi Muzeul satului, în aer liber, cu şcoală şi biserică, clădiri impresionante din întreaga ţară, un muzeu de lemn viu, unde se lucrează mereu. Ai impresia că vin singure casele la Goleşti, dar este o muncă uriaşă să fie mutate şi instalate şi îngrijite. Într-un colţ aleargă cai şi căluţi, o moară se vede în zare, un bordei ca un palat subteran se ghiceşte într-o parte. În cortul de mari dimensiuni, vara se organizează dezbateri sau festivităţi de suflet pentru întregul judeţ Argeş.

Cu mult interes am ascultat cum se restaurează lemnul unui patefon, bronzul unei cădelniţe, o farfurie, o carte, o psaltire de două ori centenară, un ceaslov, un iconostas. Am aflat veşti despre oameni şi neamuri de legendă, despre momente de istorie sau învăţăminte din obiecte de patrimoniu.

Eu mă gândesc la viitor, din locul privilegiat unde am aflat toate acestea. Pentru prima dată, după foarte mult timp, viitorul nu se mai naşte azi. Statistica şi sociologia sunt puse pe "mute" iar politicienii la maimuţăresc cu veselie.

La acuză că sunt slujitoarele nevrednice care au furat tacâmurile de argint, deşi se ştie că ei le-au transformat în insigne de partid. Planurile de viitor nu mai sunt necesare, chiar încurcă, pentru că viitorul nu mai interesează, strategia a murit iar tactica nu se simte nici ea prea bine. Nici nu poţi să acuzi aceste sentimente, aşa de siguri ne lansasem în noul mileniu, dar după un pol de ani ne-am blocat în mijlocul drumului, uitându-ne unii la alţii. Generaţii au venit din urmă, nu vedeau ce se petrece în faţă şi s-a ajuns la carambol. Acum stăm cu toţii într-un peisaj în care doar fumul şi praful se mişcă. Calculăm cu grijă următorul pas, dar nu ştim când îl vom face. Optimiştii spun că asta înseamnă căutare. Sunt unul dintre ei, nu mai suntem mulţi. Dar, după ce am auzit de la specialiştii în patrimoniu, am tot dreptul să fiu optimist. Am găsit soluţia căutărilor noastre.

Instinctiv, ca un animal rănit, omenirea caută soluţia tămăduitoare. Le încearcă pe toate, suntem totuşi 8 miliarde, trăim în condiţii tehnico-geografice foarte diferite. Avem şi experienţa unui eşec planetar, când în faţa unui inamic invizibil dar rău singura soluţie a fost evitarea lui, izolarea fizică, generalizată în întreaga lume. Nu s-a făcut plebiscit, constituţiile sfinte au fost întoarse cu faţa la perete, unii au scos blindatele pe stradă, cu boxe din care urla imnul naţional. Altceva nu am ştiut să facem, doar vaccinul a venit, repede şi neverificat, să ne pună inima la loc. A durat mult, prea mult, de două ori mai mult decât o paranteză. Ne-am învăţat, dar nu prea am învăţat.

Fizic, dar mai ales intelectual, căutăm. Instinctiv. Nu e clar ce, deocamdată căutăm să înţelegem. Dar nu pentru mult timp. Omul are capacitatea rară de a uita. Căutările sunt inerţiale şi instinctive. Nu am vrea să căutăm, dar o facem ca măsură de protecţie, din simţul de conservare, din nevoia de progres. După ce am dat cu capul în perete, acum bâjbâim cu mult mai multă grijă. Şi dezvoltăm aptitudini speciale. Noi nu sunt, că nu avem de unde, doar că le rafinăm pe cele existente. Tehnica IT a fost eroul acestei crize, funcţionează foarte bine în continuare, din ce în ce mai bine. Poate că nu ne dăm seama, dar această capacitate excepţională ne dă mai mult timp liber. Tot mai mult, de vreme ce nu mai sunt limite între timpul de muncă şi cel liber, nici limite de program.

Şi, odată ajunşi aici, ce facem cu noi? Tot instinctiv ne ducem spre lucruri certe, pozitive, care nu ne surprind şi ne plac, ne sunt apropiate de pe vremea părinţilor, a bunicilor şi străbunicilor, a reginei Maria, a lui Cuza, Brâncoveanu, Viteazul, Decebal şi Traian. Putem, foarte bine, să îi spunem patrimoniu.

Cultura este răspunsul întrebărilor ce ne cotropesc fără să ne dăm seama. Ne înseninăm când vedem un obiect frumos, vechi, nou, clasic sau modern, sau interpretare. Ridicăm privirea din pământ şi vedem o casă, o fereastră, o firidă, un copac. Descoperim zonele pietonale, din Bucureşti, din orice reşedinţă de judeţ, din oraşe cu drag de locuitorii lor. Stăm la o terasă? Ce dor ne-a fost, ce exigenţi am devenit. E timpul scurt, nu vrem să fim plictisiţi şi, mai ales, nu vrem să fim prostiţi. Nu voi sări pe tine, nu îţi voi reproşa nimic, doar plec, îmi continui căutarea şi foarte repede voi găsi pe cineva care trăieşte în prezent şi mă caută pe mine, cel care ştie să aprecieze ce face el. Cu sinceritate.

Istoria este cel mai previzibil eveniment, nu produce angoasă, dă explicaţii multe şi interesante. Mai mult ca niciodată vrem să descoperim şi acum este momentul. Nu avem timp să citim tot ce se scrie, de aceea este timpul specialiştilor, al celor care ştiu, au descoperit şi acum vin să ne explice şi nouă, dintr-un summum de cunoaştere, de ştiinţă, de relevare. Cea mai frumoasă poveste este istoria, spunea Adrian Cioroianu, este timpul descoperirilor de poveste.

O societate dezvoltată are grijă de patrimoniul său. Şi alocă banii necesari pentru asta. Patrimoniul pleacă de la caietele de şcoală din timpul comunismului, salvate de părinţi, până la tezaurul de aur de la Muzeul Naţional de Istorie. Avem patrimoniu în debara, în podurile caselor, pe masă şi în dulapuri, în suflet şi în cutii de pantofi, în minte şi pe hârtie, pe pânză sau din bronz, din lemn şi ceramică, în şifoniere şi în oalele din bucătărie, pe pământ şi sub pământ, în ape şi în muzee, material sau imaterial. Este o muncă uriaşă şi nobilă a salva, a conserva, a restaura şi a pune în lumină patrimoniul atât de divers. Omenirea post-pandemică are nevoie de aceste poveşti frumoase, începeţi să le spuneţi şi veţi fi înconjuraţi de interes, începeţi să citiţi şi cu greu vă veţi opri.

Experienţa pandemică i-a arătat omului limitele sale, dar şi noile orizonturi. Poate face orice, zboară pe Lună şi în cosmos, dar trebuie să se ascundă de un virus invizibil. Pericolul nu mai are dimensiuni impresionante, este subtil, micronic, este nano. Tot aşa este şi viitorul, invizibil, dar incredibil de puternic.