Pojghiţa subţire a civilizaţiei

Keynes credea cu tărie că problema politică a umanităţii "constă în combinarea a trei lucruri: eficienţa economică, justiţia socială şi libertatea politică".

Pînă să le combine, societatea românească ar trebui să le producă! Să pună pe picioare legi, reguli şi instituţii, astfel încît activităţile de tip economic să producă dezvoltare şi resurse pentru susţinerea ei în viitor, să fie asociate cu mecanisme de (re)distribuire a resurselor şi a oportunităţilor sociale care fac posibilă maximizarea utilizării capitalului social (fie chiar şi cu fluctuaţiile inerente ciclurilor economice), să facă posibilă şi să susţină structuri şi modalităţi de guvernare care să asigure şi să cultive Libertatea, nu doar în sensul ei restrîns (libertăţi individuale şi cetăţeneşti), ci ca valoare pivot a raporturilor din sfera guvernării. Toate acestea, nu neapărat pe termen lung, pentru că vorba aceluiaşi Keynes, "pe termen lung, noi vom fi cu toţii morţi!", dar măcar pe unul-două orizonturi generaţionale!

Vestea proastă pentru noi este că soluţiile pentru a obţine aceste trei ingrediente, care mai apoi trebuie combinate (formulele sunt la fel de elusive, ca şi cele ce promiteau alchimiştilor obţinerea pietrei filozofale!), se găsesc tot mai rar în spaţiul civilizaţional din care facem parte, cel al culturii mediterano-atlantice. Aici, mai mult decît oriunde, pot fi văzute semnele gravelor maladii care slăbesc această civilizaţie, dacă nu chiar îi anunţă declinul implacabil. O civilizaţie care nu mai produce în cantităţi critice necesare nici unul dintre cele trei ingrediente vitale are în faţă un viitor care se îngustează cu viteză constant accelerată! Paradoxurile acestei civilizaţii sunt năucitoare! Unul este raportul dintre capacitatea şi performanţa de inovaţie (creaţie) ştiinţific-tehnologică şi performanţa economică! Nicicînd în istoria acestei civilizaţii potenţialul actualizat al creaţiei raţional-cognitive nu a fost atît de rău valorificat de mecanismele economice. Este prima dată în istoria Occidentului cînd regulile şi structurile economice blochează, în loc să valorifice, un munte uriaş de aplicaţii şi idei ştiinţifice. Al doilea paradox este cel creat de raporturile dintre "bogăţia naţiunilor" şi dezvoltarea lor economico-socială, efectivă. Pentru orice "observator de pe Marte" ar fi şocant, cel puţin la prima vedere, să constate că, în ciuda uriaşelor bogăţii, active şi potenţiale, miliarde de oameni încă nu au apă şi hrană îndestulătoare pentru fiecare dintre cele 365 de zile ale anului şi pentru fiecare dintre cei 60-70 de ani de viaţă. Mai mult, toţi cei 7-8 miliarde, cîţi vom fi în mai puţin de jumătate de secol pe planetă, suntem ameninţaţi de revărsarea necontrolată a unor grave penurii de resurse vitale: de la oxigen şi spaţiu fizic, la hrană! Asociat, este pardoxul injustiţiei sociale: în loc să scadă, pe măsura acumulărilor bogăţiei sociale şi a dezvoltării tehnologice, ea creşte. Indicatorul cel mai simplu pentru a măsura "(in)justiţia socială" este amploarea cumulată a deviaţiilor de la normalitate a curbei şanselor de realizare individuală în fiecare dintre straturile (grupurile) semnificative ale societăţii. În sfîrşit, în ciuda faptului că este născută pe fundamentele ideii de libertate şi pe aplicaţiile politice subsumate modelului democratic, societăţile civilizaţiei euro-atlantice par pornite (cu furie!) să limiteze, să amputeze, să golească de conţinut practic toate formele de libertate, de la libertatea de alegere în economie şi politică, la libertatea de alegere a modelui cultural, de viaţă, pentru fiecare dintre noi. Marşul către uniformizarea masificatoare, reducerea spaţiului de libertate, individual şi colectiv, hipertrofierea monstruoasă a mecanismelor şi a instituţiilor de control social, respectiv de opresiune (fie ea şi soft!) pare de neoprit. Unde trebuie căutată rădăcina tuturor acestor grave deformări, care ameninţă cu prăbuşirea însăşi structura care ne susţine civilizaţia?

Un răspuns pertinent poate fi găsit în ideile aceluiaşi Keynes. Unele care nu s-au bucurat de o prea largă acceptare, nici atunci cînd au fost lansate, în decembrie 1919, în lucrarea sa aproape pamfletară "Consecinţele economice ale păcii", nici astăzi. Este vorba, desigur, despre Pacea de la Versailles şi soluţia uriaşelor daune de război impuse Germaniei. Teza fundamentală a lui Keynes susţine că "soluţiile de la Versailles" sunt reţeta sigură pentru dezastru (Keynes a părăsit delegaţia britanică din care făcea parte!). Într-o lume interdependentă (era încă de atunci, ce să mai spunem de cea de astăzi!), politica bazată pe "sărăcirea vecinului", susţine celebrul economist, este calea sigură pentru propria sărăcie, pentru criză generalizată, din care nu se mai iese decît pe "poarta iraţionalităţii": război, revoluţii violente, distrugere masivă de bunuri şi valori sociale prin criză prelungită, la limită, perpetuă şi prin distrugere societală.

Vestea bună, pentru noi, este că nu suntem deloc prea "deosebiţi", "speciali", "particulari", "anomici" în raport cu "sosul" general al civilizaţiei din care facem parte. Poate doar că suntem ceva mai harnici, decît alţii, în opera de distrugere în care ne-am angajat cu toate puterile! Asta, pentru că, la noi, pojghiţa civilizaţiei este mult mai subţire decît la alţii.

Soluţia? Ca să scap uşor, aş putea să preiau formula lui Otto Liebmann: "Zurück nach Kant!", în varianta adaptată, "Înapoi la Keynes". Problema ar fi că nu sunt prea mulţi, mai ales printre decidenţii noştri politici, cei care să ştie cine a fost unul, ori celălalt, să fie doritori să le citească vreuna din contribuţiile, atît de "iconoclas­te", la dezvoltarea gîndirii sociale, necum să mai şi înveţe ceva.