Politică de avarie

Lovite toate de evlavie şi ocupate cu cele veşnice, partidele politice par să fi uitat de politică şi de scadenţele care se apropie implacabil.

Singurele teme agitate, mai degrabă din inerţie, sunt scoase din dulapul cu jucării tocite: data alegerilor pentru Parlamentul european şi mărirea pensiilor.

Data alegerilor reprezintă un subiect politic nul. Nu se poate stoarce nimic din el. Alegerile trebuie făcute pînă la sfîrşitul anului, oricum, iar importanţa lor în jocul politic intern este aproape egală cu zero. Întrucît, iniţial, toată lumea le-a văzut ţinute înaintea alegerilor locale şi generale, partidele politice le-au socotit un test şi s-au foit prin presă cum să facă listele "aleşilor europeni" cît mai atractive. După ce şi-au pus numele sonore la bătaie, au apărut şi inevitabilele "corecturi". O parte din cei "onoraţi" au refuzat scaunul de parlamentar european, cu siguranţă mult mai puţin "productiv" decît jilţul de parlamentar român şi chiar decît fotoliul de consilier local. În timpul doi, chiar şi conducerile de partid s-au mai răzgîndit, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, băgînd de seamă că nu prea mai rămîn combatanţi de linia întîi pentru războiul cel mare al alegerilor interne. După alte deliberări şi poticneli, toate partidele politice, fără excepţie, şi-au spus în barbă că poate n-ar fi chiar aşa de rău să mai stingă focul de sub oala europenelor. Dacă testul nu iese bine?! De aici, tergiversările privind data şi formula în care să fie ţinute. Un rol în toată această tevatură, fără miză politică reală, trebuie să fi avut şi unele voci binevoitoare de la Bruxelles, care au atras atenţia partidelor cu afilieri la "familiile europene" de tradiţie, că un eşec la urne ar fi un foarte rău început de carieră europeană, pentru ele. Aşa că toată lumea caută soluţia cea mai bună şi nu ştie de unde să o scoată.

Celălalt subiect care nu este lăsat să moară a fost creat de decizia conjuncturală a liberalilor de a arunca pe piaţă o majorare de pensii care a încurcat pe toată lumea în calcule. Guvernul, prin vocea bine temperată a ministrului Vosganian, afirmă sus şi tare că nu are probleme cu susţinerea financiară a creşterii respective. Cel puţin nu va avea în prima parte a anului care vine. Mai încolo, vorba orbului, "om trăi şi-om vedea!" Calculele guvernamentale, niciodată explicit detaliate, ca să înţeleagă toată lumea de unde provin banii ce vor fi trimişi fericiţilor destinatari prin poştă, fără ca cineva să muncească mai mult sau mai bine în ţara asta, nu se potrivesc deloc cu cele făcute la Cotroceni şi nici prin alte locuri mai puţin politizate. Dincolo de subtile titluri şi subtitluri de capitole bugetare, de cote, procente şi alte farafastîcuri, nimeni nu înţelege de unde va împărţi guvernul mai mult, dacă nu se produce mai mult! Ori redistribuind ceea ce are, ori împrumutîndu-se. În ambele variante, ar trebui spus răspicat ce şi cum. Cu siguranţă subiectul este unul de interes social major. Dar, politic s-a cam epuizat. Dincolo de cearta dintre palate, ce altceva ar mai fi nou sub soare?

De mirare este că alte subiecte din acelaşi dulap cu jucării uzate al politicii noastre au fost cu totul uitate. Ce ne facem cu modificarea sistemului de vot pentru alegeri? O facem prin referendum sau politicienii scot totuşi la iveală, în parlament, varianta "ideală"? Ce se mai aude cu modificarea constituţională privind camerele parlamentului, funcţiile şi modul lor de alegere? Ce ne facem cu reforma administrativă? Ideea ministrului muncii de a reduce personalul din administraţie este demnă de toată admiraţia. Defectul ei este că nu e vandabilă politic, mai ales în prag de alegeri. Aşa că ministrul de resort a început să dea înapoi, imediat după ce a pronunţat fatidica propunere. Nu e vorba de reduceri la centru, ci în administraţia locală şi nu vor fi aruncaţi în şomaj oamenii, ci mutaţi te miri pe unde prin alte agenţii ori bucătării locale. Totul este să mai slăbească nota de plată a bugetului la capitolul "salarii plătite de stat". De altfel şi Comisia Europeană şi FMI, ba chiar şi Preşedintele Băncii Naţionale spun la unison că aceste creşteri salariale sunt sursa majoră a îngrijorării pentru bugetul pe 2008. Pînă de curînd le răspundea domnul Vlădescu simplu: ei nu ştiu ce ştiu eu! Dar se pare că nici dînsul nu se simte prea bine, de la o vreme, în sînul guvernului, şi a anunţat cu preaviz de 6 luni că va pleca din echipa Tăriceanu.

Ministrul apărării a încercat şi el să arunce ceva gaz pe focul stins deocamdată al temei "retragerii din Irak", dar nu prea l-a ascultat nimeni. În sfîrşit, tot uitată în lada cu jucării uzate a rămas şi eterna temă a reformării partidelor. PSD a constatat a 2.778-a oară că, deşi n-a făcut mai nimic ca să se schimbe, s-a reformat totuşi, şi nu mai e cazul să insiste. PNL-ul nu se poate reforma, că nu mai rămîne cu nimic. PD-ul s-ar reforma prin fuziune cu PLD-ul lui Stolojan, dar îi este teamă de singurătate, UDMR-ul se va reforma, dar nu acum, tura viitoare, iar dacă nici atunci, poate data viitoare. Cît despre PRM, el s-a declarat din principiu eliptic de motive de reformare.

În concluzie, politicienii şi partidele evoluează la cote de avarie, fără perspectivă, dînd impresia că sunt mai degrabă speriaţi de întîlnirea cu alegătorii, decît încîntaţi de oportunitatea scadentă. Nu-i nimic, se vor opinti în curînd "echipele de zgomot" tocmite pe bani grei, care vor acoperi golul cu litania ştiută: "Ei sunt răi, noi suntem buni, iar dacă noi nu suntem buni, asta este din cauza lor şi oricum ei sunt mai răi ca noi!"