Politica fotbalului, fotbalul politicii

În secolul al XX-lea şi sub influenţa introducerii votului universal şi a tendinţei crescînde de participare cetăţenească, domeniul politicii şi-a extins aria de cuprindere, tot mai multe activităţi sociale, economice sau culturale intrînd sub sfera sa de influenţă. Prin capacitatea sa de mobilizare a publicului sportul a devenit un spaţiu privilegiat al imixtiunii deschise a politicului, iar fotbalul, în Europa şi în America latină cel mai popular dintre sporturi, un factor de legitimare. Criza de mesaj sau de viziune a noilor politicieni proveniţi din mişcările de masă a fost suplinită de prezenţa lor pe stadioane, iar mai tîrziu de implicarea lor în gestiunea, directă sau prin interpuşi, a echipelor de fotbal. Ideologiile totalitare, fascismul şi comunismul, în încercarea de a se infiltra în mediile sociale profunde, inaccesibile familiilor politice clasice (liberalismului şi conservatorismului) din urmă cu un secol au înţeles primele potenţialul mediatic şi manipulativ al fotbalului. Microbistul îşi pierde identitatea transformîndu-se într-o parte a unei mase reactive. Succesul penetrării mediilor populare prin fotbal a făcut ca modelul să fie preluat de toate curentele politice, politicienii în căutarea voturilor sau a refugiului găsesc un spaţiu de manifestare sau o redută de apărare. Fotbalul oferă alibiuri şi protecţie celor ce s-au aventurat dincolo de hotarele convenţionale ale vieţii politice sau economice.

Asemănarea dintre fotbal şi politică este dată de caracterul competitiv şi ludic al ambelor. Lupta simbolică dintre clanuri (comunităţi ce se identifică cu echipa) şi conflictul pentru cucerirea poziţiilor de decizie par unora comparabile. Criza de identitate pe care societatea consumatoristă atomizată a generat-o este, prin participarea, doar vizuală, la competiţie, aparent depăşită. În mulţimea susţinătorilor, individul crede că regăseşte sentimentul apartenenţei colective.

Confuzia dintre fotbal şi politică este deliberată. Spaţiul public al confruntării politice este astfel înlocuit cu un spaţiu privat travestit în public pentru a camufla caracterul clientelar al unor clanuri politico-economice care parazitează partidele politice şi controlează administraţia publică. În strategia de impunere a dominaţiei confuzia dintre fotbal îşi dovedeşte utilitatea. Cum fotbalul este o activitate privată, relaţia de dominaţie se manifestă sub forma raportului dintre stăpîn (patron) şi supuşi (jucători dar şi suporteri). Ascendentul exercitat de stăpîn se bazează pe un sistem de premieri şi sancţiuni care, simbolic, sunt folosite în registrul violenţei simbolice. Transferul acestei relaţii în politică, acolo unde teoretic toţi participanţii sunt egali, generează inegalităţi profitabile pentru cei ce conduc. Ei nu mai sunt aleşii grupului, ci "patronii" naturali. Competiţia politică este astfel blocată. Competiţia fotbalistică (dacă ea există real şi nu este doar mimată) ascunde lipsa de competiţie politică. "Blaturile" din fotbal au un echivalent politic.

Pe de altă parte fotbalul exprimă vitalitatea, atribut masculin fără de care politica în societăţile patriarhale nu ar putea fi înţeleasă. Speculînd imaginarul colectiv, promovînd înlocuirea "patronului" cu tînărul jucător cu statură atletică, apropierea dintre fotbal şi politică asigură revitalizarea conducătorului care îşi extrage simbolic energia din controlul jocului cu balonul rotund.

Relaţia dintre fotbal şi bani este o reflecţie a relaţiei la fel de oculte dintre bani şi politică. Şi fotbalul şi politica oferă protecţie publică împotriva neplăcerilor legate de controlul public. Silvio Berlusconi, reperul absolut în domeniu, a devenit un model de urmat şi în România, astfel că Gigi Becali sau Mitică Dragomir, Anghel Iordănescu sau Dinel Staicu, Dumitru Sechelariu sau Ştefan "Pinalti", au populat aproape întreg spectrul politic. Confuzia este generalizată. Politica nu mai propune programe, fotbalul devine cel mai bun înlocuitor al doctrinelor, el ţine loc de principii şi oferă o penetrare mediatică puternică. Eventuala autoritate dintr-un domeniu este transferată necritic în celălalt. Cînd partidele nu pot sau nu au capacitatea de a forma şi informa simpatizanţii sau opinia publică fotbalul devine un substitut. Dar această strategie nu are eficienţă decît pe termen scurt. Ca înlocuitor al politicii, fotbalul nu poate genera beneficii publice iar pe termen mediu sau lung confuzia dintre domenii pune în primejdie firava democraţie românească.