Politica neconvenţională

Ce-ar fi dacă ţara noastră ar fi guvernată direct de Papa de la Roma? De ce este albă foaia de scris? Ar fi mai bine ca România să fie o insulă? Dacă aţi fi fost candidat la facultatea la care predau, acestea ar fi fost câteva dintre întrebările ciudate care v-ar fi putut fi adresate la interviu (alături, desigur, de acelea, mai frecvente, care testează cunoştinţele de specialitate sau cultura generală a candida-ilor).

Experţii au recunoscut, desigur, un stil de interviu popularizat mai ales de celebrele interviuri de angajare ale companiei Microsoft. De ce gurile de canal sunt rotunde? Cum ar arăta un filtru de cafea care să poată fi folosit de astronauţi? De ce o oglindă inversează imaginea pe axa dreapta-stânga şi nu sus-jos? Scopul acestui gen de interviu este să descopere capacitatea de gândire neconvenţională, "out-of-the-box", a can­didaţilor, abilitatea de a formula răspunsuri originale.

Spre deosebire de alte şiinţe, în aceea politică avem cu deosebire o problemă legată de conformism. În ştiinţele exacte - şi aici includ acele porţiuni ale ştiinţelor sociale intens matematizate - a merge pe căile bătute e chiar indicat. Dar ce te faci atunci când te confrunţi cu situaţii care nu sunt "în carte"? Spre exemplu atunci când ai de-a face cu o dilemă morală, unde trebuie să alegi între două reguli sau principii simetrice şi la fel de valide. O pisică şi un căţel se îneacă: pe care l-aţi salva? (Un răspuns: "Căţelul, pentru că aş putea să îl iau cu mine acasă, să îmi folosească la ceva").

Similar, şi în politica aplicată se întâmplă să avem nevoie de soluţii neconvenţionale. E surprinzător să vezi cât de multe dintre instituţiile şi politicile din jurul nostru au fost, la origine, astfel de idei năs­truşnice, excentrice. Ziua de lucru de opt ore a fost impusă ca regulă atunci când un tâmplar neo-zeelandez, pe la 1840, a refuzat să lucreze mai mult la construcţia unui magazin. Grădiniţele de copii sunt creaţia unor atipici pedagogi germani şi au devenit standard în Suedia înainte de a fi însuşite de blocul statelor comuniste (socialiştii de Dâmboviţa să se abţină cu felicitările: grădiniţele suedeze au fost creaţia burgheziei şi erau, iniţial, întreprinderi strict private).

Or, este deprimant să vedem cât de puţină originalitate este, acum, pe scena politicii româneşti. Una dintre foarte puţinele idei neconvenţionale asumate de partide, cota unică de impozitare, s-a dovedit un succes. Dar vă mai amintiţi cum majoritatea finanţiştilor de serviciu ne explicau cât de mare vor fi deficitul, inflaţia şi nedreptatea? Nu a trecut un an şi rata de colectare a impozitelor a crescut, deficitul a scăzut, inflaţia la fel, iar contribuabilii nu au resimţit măsura ca una injustă. Aţi descoperit, însă, la vreunul dintre "experţii" de la televizor vreun regret? Vreo îndoială?

Dimpotrivă. Una dintre tendinţele evidente ale politicii româneşti este să se cantoneze în soluţii din cele mai conservatoare, dacă nu cumva reacţionare. Am fost frapat să văd în ultimele zile pe un analist cum afirma, cu suficienţă, că oamenii nu sunt interesaţi de chestiuni "abstracte" precum corupţia, ci doar de chestiuni "concrete", cum ar fi pensiile. În traducere: "Oamenii vor păpică, intelectualilor!". Că o pensie lovită de inflaţia alimentată chiar de creşterea punctului de pensie devine din ce în ce mai abstractă, asta mie mi se pare o chestiune foarte concretă. După cum concretă e şi percepţia corupţiei în România. Analistul nostru nu avea decât să consulte ultimul Index publicat de Trans­sparency International: în 2007 România era pe locul 69, mai rău decât Turcia (64), Samoa (57), Botswana (38) şi Ungaria (39).

Iar de originalitate avem nevoie. Nu de alta, dar lumea reală însăşi e adesea contra-intutivă. Din cauze familiare pot rezulta efecte neaşteptate. În unele condiţii, cu cât sunt mai multe maşini pe şosea, cu atât traficul devine mai fluent. Cu cât promovările dintr-o instituţie sunt mai rapide, cu atât angajaţii se simt mai nedreptăţiţi. Pentru unele produse, cu cât creşte preţul, cu atât ele se vând mai bine.

Piaţa liberă, ca mecanism complex, produce asemenea efecte contra-intuitive. Şi ea este cea mai vulnerabilă la soluţiile etatismului primitiv, pentru care orice problemă are o soluţie simplă, imediată şi brutală. Avem bolnavi săraci? Le ia Statul medicamente. Avem şcolari săraci? Le ia Statul calculator şi o roată de caşcaval. Puţin importă guvernanţilor că asemenea măsuri de fapt sporesc, pe termen lung, numărul asistaţilor. Sau poate că asta urmăresc...

Am însă şi motive de optimism. Viitorii analişti sau politicieni îmi par mai dezgheţaţi decât cei de acum. Unele răspunsuri erau cel puţin la fel de surprinzătoare ca întrebările. "De care judeţ v-aţi dispensa, dacă aţi avea puterea asta?" - l-am întrebat pe un candidat. "Ilfov", mi-a răspuns. Era rândul meu să fiu nedumerit. "Aţi văzut ştirile? Acolo au picat cei mai mulţi elevi la ultimul bacalaureat", m-a lămurit candidatul. De reflectat..