Politică şi capital

Există, în recent publicatul Raport de ţară despre România al Băncii Mondiale, o frază care dezvăluie una din principalele surse ale multor dintre problemele care fac din România un caz aparte. Specialiştii Băncii Mondiale fac o comparaţie între implicarea capitalului străin în privatizarea din Cehia şi în privatizarea din România. Şi ajung la rezultatul că, în vreme ce în Cehia capitalul străin are o participare semnificativă la 39% din firmele importante, în România această participare este exact la jumătate - doar 19%.

Cu această evaluare, Raportul Băncii Mondiale pune degetul pe ceea ce capitalul străin consideră a fi o notă proastă pentru România. Dintre foştii sateliţi ai Uniunii Sovietice din lagărul est-european care au trecut la democraţie şi capitalism, România apare drept singulară prin efortul de a-şi transfera proaspăt formata economie de piaţă sub controlul unui capital autohton, mai degrabă decît sub controlul capitalului străin.

În eforturile lor de a răspunde pozitiv presiunilor internaţionale de privatizare a marilor societăţi de stat, autorităţile române s-au plîns deseori de lipsa de interes a capitalului străin şi, mai ales, a multinaţionalelor, pentru firmele româneşti oferite spre privatizare. Adesea, după ce o anumită privatizare părea să trezească interesul unui grup de multinaţionale, părînd a genera o adevărată competiţie internaţională pentru achiziţionarea unor firme, pe parcursul privatizării, cele mai multe dintre acestea ieşeau din competiţie lăsînd privatizările fie neîncheiate, fie încheiate în condiţii mult mai puţin favorabile decît cele prognozate iniţial.

Aşa a fost cazul lui RomTelecom, pe care, pînă la urmă, statul român a "privatizat-o", vînzînd-o unei companii a statului grec; aşa a fost cazul cu cele mai multe dintre băncile româneşti, pentru a ajunge în situaţia în care cea mai mare dintre ele, BCR, să nu aibă cumpărători şi să fie necesară o decizie politică pentru a aduce BERD şi IFC la conducerea băncii. Aşa a fost cazul şi cu alte mari societăţi de stat.

Din perspectiva specialiştilor Băncii Mondiale, evoluţia privatizărilor în România se descrie cu totul altfel. Raportul sugerează pur şi simplu că, în România, privatizarea s-a făcut prin favorizarea capitalului autohton - şi a capitaliştilor autohtoni - în defavoarea capitalului străin.

Această concluzie nu este chiar aşa de uşor de respins, folosind acel tip de exemple pe care le-am dat ceva mai sus. Dacă se porneşte de la ipoteza că aşa au stat lucrurile, atunci întreaga istorie a economiei româneşti de după începutul privatizării poate fi descrisă ca un proces de formare, prin măsuri politice şi administrative, a unui grup de capitalişti români cărora statul le-a atribuit preferenţial cea mai mare parte a economiei - circa 80% din economia privatizată - în dauna capitalului străin.

Corupţia a jucat aici un rol important, căci corupţia a permis, pe de o parte, noilor capitalişti români să aibă acces la fondurile necesare achiziţionării companiilor - devalizînd băncile de stat - şi să fie preferaţi de organizatorii licitaţiilor. Aşa că putem înţelege de ce capitalul străin, sprijinit la rîndul său de instituţiile politice occidentale, a acuzat atît de vocal corupţia din România, a presat pentru desfiinţarea Bancorex şi pentru privatizarea, în favoarea sa, a celor mai mari bănci româneşti etc.

Dar nu numai corupţia a contat aici. Inflaţia, care a atins valori uriaşe exact în perioada în care s-au făcut cele mai multe privatizări în România - 1997-2000 - a favorizat şi ea capitalul autohton, căruia îi "topea" datoriile, şi a defavorizat capitalul străin, căruia îi "topea" investiţiile. Subvenţiile de la bugetul de stat, împreună cu ştergerea datoriilor companiilor private şi cu arieratele - altă formă de subvenţie - au fost şi ele orientate cu precădere spre sprijinirea capitaliştilor autohtoni. Uneori, în cele mai legale forme cu putinţă. Alteori, mai puţin legal, prin simpla negociere, interpersonală sau cu substrat politic, a condiţiilor contractelor de privatizare.

Legislaţia a intervenit masiv în acest proces. Să ne amintim că, exact în perioada în care România era o "emerging market", adică în 1997-1998, cînd afluxul de capital de portofoliu către piaţa românească de capital, mai ales Rasdaq, a fost surprinzător de mare, actele normative ale BNR au exprimat mai degrabă prudenţă şi reţinere faţă de intrarea atît de rapidă a unor sume atît de mari în ţară. Nu neapărat pentru că se opunea pătrunderii capitalului străin, la fel de bine BNR putea să fie îngrijorată de o evoluţie economică anormală şi, în final, păguboasă, dar reţinerile au contat.

Administraţia românească a contat şi ea, cu mişcarea ei greoaie şi imprevizibilă. Aşa cum a contat şi abilitatea capitaliştilor români de a influenţa procesul legislativ în favoarea lor. Acest lucru se mai întîmplă şi acum, de exemplu, cu prilejul noii legi a pieţei de capital.

Legea a ajuns în Parlament foarte tîrziu şi, pentru că trebuie adoptată înainte de sfîrşitul lunii iunie, pentru a încheia cu succes încă un capitol de negociere cu Uniunea Europeană, va trece, cel mai probabil, aproape fără dezbateri. Dar ea prevede ca, în cazul SIF-urilor, nici un acţionar să nu poată avea mai mult de 0,1% din voturi, în ciuda faptului că poate avea 1% din acţiuni. Este, evident, o prostie, pentru că în cazul în care se găsesc 100 de acţionari care să cumpere fiecare cîte 1% din acţiuni, toată AGA unui SIF nu va dispune decît de 10% din voturi şi nici o hotărîre nu se va mai putea lua.

Dar, de ce a introdus "legiuitorul" o asemenea prevedere în lege? Evident, pentru a împiedica concentrarea proprietăţii asupra SIF-urilor. Ceea ce, oricum, se va întîmpla. Atît fondurile străine de investiţii, cît şi capitaliştii autohtoni vor ocoli legea, cumpărînd acţiuni prin interpuşi. Dar dacă ai nevoie de 1000 de oameni de încredere pentru a cumpăra un SIF, asta evident favorizează capitaliştii români. Mai mult, dacă îngreunezi accesul la proprietatea asupra SIF-urilor a capitalului străin, atunci acesta va fi mai puţin interesat să cumpere şi preţul acţiunilor rămîne scăzut. Capitalul străin ar putea, foarte simplu, să elimine concurenţii autohtoni, mărind preţurile prin achiziţii masive. Dar sunt descurajaţi de combinaţia dintre capitaliştii români şi politicienii români.

Ca urmare, pînă acum şi în continuare, principala concurenţă din noua economie de piaţă românească se poartă între capitalul străin, care are bani, şi capitalul român, care are influenţă politică. Putem începe să pariem pe cîştigătorii probabili.