Poporul contra economiei?

Locul acţiunii: Grecia zilelor noastre. Întrebarea cheie: cine stabileşte dacă poporul are sau nu dreptate, în alegerile sale?

Dacă este vorba despre Grecia, atunci despre toate celelalte democraţii ale Europei este vorba, iar într-o lume globalizată... despre oricine se revendică de la rădăcina acestui sistem de organizare a vieţii politice şi publice pe care Churchill l-a catalogat drept cel mai prost sistem de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte încercate pînă la el!

Asemenea multor ţări ale lumii post-moderne, Grecia a învăţat să trăiască, nu neapărat în lux, dar ceva mai bine decît altădată, din datorii. Datorii acumulate, decenii la rînd, la nivelul instituţiilor publice, începînd cu Guvernul, la nivelul afacerilor, la nivelul familiei şi al fiecăruia dintre cetăţenii acestei ţări. Spre deosebire de alte state şi societăţi periferice, Grecia se bucură de cîteva importante avantaje: influente nuclee economico-politice, ale diasporei, în Europa şi peste Atlantic; integrarea în spaţiul economico-birocratic al Uniunii Europene, încă din fazele primare ale dezvoltării acestuia (1981), acordarea unui "wild card" pentru participarea la zona euro (2001). Soarele relativei bunăstări a strălucit pe cerul elen, cu variaţii locale, atîta vreme cît economia euro-atlantică a rămas relativ netulburată de mari crize. Cînd ele s-au rostogolit, însă, pentru periferie au luat forma de tzunami. Nu de bolovanii mari s-au spart valurile, ci de cei mici, cum este şi Grecia. Nu Statele Unite, Marea Britanie sau Franţa, (nici măcar Spania), s-au trezit cu creditorii la uşă şi ameninţarea dublului faliment public-privat, ci Grecia! Consecinţa?

Supusă unor ample şi severe programe de austeritate care au sărăcit, de la relativ la absolut, pe toţi cetăţenii acestei "ciudate ţări", fără să schimbe radical tabloul datoriilor publice sau private, ci numai caracteristici, (e adevărat, importante), ale dinamicii sale, societatea elenă a devenit, din nou, loc de bătălie şi de înfruntare, academică şi politică, inclusiv cu accente dure. Disputa "academică" s-a structurat în jurul formulei "remediului ideal" pentru boala cronică, intrată în fază terminală, a datoriilor. Răspunsul marilor creditori instituţionali şi privaţi, reprezentaţi de troica UE, ECB, FMI a fost: austeritate şi restructurarea drastică a cheltuielilor publice. Consecinţa, mai mult decît vizibilă (şi inevitabilă, spun majoritatea economiştilor cu greutate): recesiunea prelungită. Iar recesiunea prelungită se traduce în realităţi sociale dramatice: 20.000 de cetăţeni reduşi la statutul de oameni ai stăzii, într-un singur an, 500.000 de locuri de muncă pierdute, tot într-un an, la o populaţie activă de circa 5 milioane, 400.000 de locuitori ai Atenei reduşi la mila supei publice pentru supravieţuirea de la o zi la alta, salariile reduse la nivelul lui 1990, iar puterea de cumpărare întoarsă în timp la vremurile lui 1986!! Nu unul, ci mulţi dintre experţii internaţionali însărcinaţi cu supravegherea implementării programelor de austeritate din Grecia au tras repetate semnale de alarmă cu privire la depăşirea limitei de suportabilitate socială a acestor măsuri.

Ultima verigă a lanţului, consecinţele politice! Într-un areal dominat de bipolarismul "dreapta conservatoare" - "stînga socialisto-europenistă" au crescut ca din pămînt formaţiunile de extremă. Iar acum, forţa lor electorală a atins şi a depăşit pragul majorităţii. Sunt chemate la guvernare! Deocamdată, stînga! Mandatul ei, unic: scoaterea ţării din cîmpul pîrjolit al soluţiilor austerităţii! Are sau nu dreptate "poporul", în alegerea sa?

În Statele Unite, lectura evenimentelor se face într-o cheie specială: cei mai mulţi dintre "emiţătorii de idei" pentru problemele uriaşei crize economice pe care sistemul internaţional o traversează s-au opus "soluţiei germane", bazate pe "austeritate". Rezultatele economice, sociale şi politice ale programelor de austeritate aplicate Greciei sunt considerate cea mai bună dovadă a "miopiei germane" şi a eşecului la care ea condamnă nu doar Grecia, ci întregul spaţiu european, adică o parte însemnată a economiei mondiale. În Europa, la Bruxelles mai ales, lectura politică a rezultatelor electorale elene este mai degrabă una a negării. Grecii nu au decît să aleagă pe cine doresc, dar orice guvern al Atenei va avea de negociat aceeaşi realitate: în lipsa sprijinului economico-financiar extern, nici măcar supravieţuirea nu este posibilă. Iar ajutorul nu vine în termenii stabiliţi de dorinţele, fie ele cît de îndreptăţite, ale cetăţenilor eleni şi nici în cei formulaţi, eventual, de reprezentaţii lor guvernamentali, ci doar în condiţiile stabilite de creditori, cele incluse în pachetele de austeritate!!!

Cine greşeşte, aşadar? Poporul elen, cel ce a ales să dea un mandat politic care merge împotriva "realităţilor" economice, sau cei care dictează "regulile jocului", cei care în schimbul banilor datoraţi se simt îndreptăţiţi să impună orice soluţie care le întoarce capitalul, cu dobînzile aferente, indiferent de ceea ce se întîmplă şi de ce suferă cei care trebuie să plătească?

Dilema aceasta, ca mai toate dilemele spaţiului politic, nu este altceva decît un mod inadecvat, eronat, impropriu, de a formula problema de rezolvat! A alege între a fi spînzurat cu "funie scurtă" sau "funie lungă" nu este în fapt o alegere! În realitate, în Grecia, ca în majoritatea democraţiilor de astăzi, avem două categorii de probleme, nu una. Cea din planul economico-financiar se referă, acut, la găsirea unor noi "motoare" ale creşterii economice, la rolul, limitele, modelele creditării în încercarea de "repornire" a motoarelor economice clasice, la modalităţile de "absorbţie" a uriaşelor datorii publice, acumulate în sistemul economico-financiar mondial de state. În plan politic, problema de fond este legată de capacitatea instituţiilor clasice ale democraţiilor, indiferent de nuanţele politice ale guvernărilor care se succed, de a formula, adopta şi susţine programe de guvernare capabile să acopere cerinţele şi nevoile cetăţenilor, mai larg, nevoile şi cerinţele de dezvoltare socială ale comunităţilor pe care se presupune că le reprezintă. Dincolo de interferenţele cunoscute şi de neocolit dintre economie şi politică, realitatea tristă este că decidenţii fiecărui domeniu încearcă să arunce efectele propriei incapacităţi în "curtea vecinului", neuitînd apoi să arate cu degetul acuzator, către acela! În Grecia, "poporul" nu a votat şi nici nu s-a răsculat împotriva "economiei", ci doar a cerut soluţii la problemele sale. "Politicienii de profesie" ai spaţiului elen nu au reuşit acest lucru, pînă acum. Rămîne de văzut dacă noii chemaţi, partide şi personaje, "amatorii", vor găsi soluţiile viabile.

Cît despre noi, cu gîndul la Grecia, e bine să ne uităm de aproape la ceea ce se întîmplă în ograda proprie, pentru că ne uităm la un viitor care s-ar putea să ne lovească mai tare decît pe greci şi mai curînd decît ne-am aştepta.