Portrete şi fotografii

Sărbătoarea începe, în decembrie, chiar din prima zi. Este o zi mare, de o istorie uimitoare, astrală. Nici acum patru ani, când era Centenarul, nu am terminat de vorbit despre 1 Decembrie 1918. Şi simt că nici măcar lucrurile esenţiale nu s-au spus. Altfel nu văd de ce ni se tot dă cu Declaraţia de la Alba Iulia în cap când, de fapt, acest document genial ar trebui să facă să meargă lucrurile bine şi după un secol. Unde mai pui că ar trebui să ţinem cont şi de Tratatul de pace semnat la Trianon, în 1920, şi a cărui contestare, ca şi a celui de la Versailles, este considerată a fi revanşardă. Deci, măcar documentele esenţiale să le citim, altfel o fac alţii pentru noi şi le trag pe turta lor.

Lumina acestor zile a fost un pic confuză, a venit ba de la Moş Crăciun, ba de la minivacanţa de Sf. Andrei plus 1 Decembrie, cu o practică intensă de mese festive şi chiar cadouri. Desigur, de Moş Nicolae nu şi-a amintit nimeni, unii nici nu vor să îşi amintească, îl asociază cu frigul sau cu apa rece, în toiul iernii. Desigur, este o altă confuzie de planuri, sau o resurecţie a amintirilor cu Nea Nicu Ceaşcă sau a celor cu Nicuşor Salvatorele.

Pentru că au fost oferte interesante, spre epocale, să despicăm niţel firul în firişoare, cu cele trei vânzări "Istoria românilor - Între Principate şi Regat", derulate, în octombrie, de casa Historic, specializată în obiecte care au participat sau au făcut direct istorie.

Lotul de senzaţie a fost, ca să respectăm identificarea oficială, dată de organizatori, "Copia oficială acordată Principatelor Române de către Imperiul Otoman, a Convenţiei de la Paris din 1858 - Principautes-Unies Convention du 7/19 août 1858". Ar mai fost, în titlu, menţiunea "Piesă clasată la Tezaur", dar ultimul rând din descrierea tehnică susţine că "Documentul se află în curs de clasare la Tezaur". Coperta din piele roşie a documentului din 1858, despre care aflăm că este cea originală, are înscrisă cu litere aurite menţiunea "Principautes-Unies", nume adoptat după Unirea din 1859. În manuscris, dar şi în realitate, Principautes-Unies nu are liniuţă şi se scrie "unies", cu literă mică. Gestul este cu atât mai elegant cu cât turcii se opuneau unirii celor două principate, iar limba oficială a diplomaţiei, mai ales la Paris, era franceza. Şi mai este şi scris de mână, deşi francezii îl publicaseră, tipărit pe hârtie, în noiembrie 1858. Acolo, titlul era "Convention relative B l' organisation des principautes de Moldavie et de Valachie", un pic diferit de "Convention pour l'organisation definitive des Principautes Danubiennes de Moldavie et de Valachie". Şi, uite aşa, m-am apucat să citesc documentul, scanat de Ministerul Francez de Externe, şi l-am găsit foarte interesant. Şeful statului trebuia să se numească hospodar iar tributul Moldovei era mai mic, 1,5, faţă de 2,5 milioane de piaştri, ceea ce taie avântul suprematiştilor moldavi, care deplâng decăderea Moldovei după unirea cu miticii şi stabilirea capitalei în infamul Bucureşti. O clipă, aia cu miticii şi infamul sunt mai târzii, din Regat!

Estimat la 10 mii de euro, manuscrisul în piele roşie s-a dat cu 26 de mii, cel mai mare al turului de forţă reuşit de Historic, în octombrie.

O altă ofertă de impact a fost dramatica fotografie a lui Avram Iancu, de după 1848. Nu putem spune că este de bătrâneţe, pentru că eroul a murit la 48 de ani, în 1872. Nu a apucat să îmbătrânească, dar a fost tare chinuit şi arăta cu mult mai bătrân. Fotografia, adjudecată cu 6 mii de euro, ni-l arată pe Avram Iancu în haine ponosite, cu chipul răvăşit şi privirea rătăcită. Se consideră că este o fotografie din 1865, când avea 41 de ani, dar ai fi zis că are cu 30 mai mulţi. Este un aspect care ne arată care a fost viaţa lui Avram Iancu după momentele sale de glorie din 1848, când nu s-a mai regăsit şi a rătăcit toate căile. Cum de altfel a şi murit, în 1872, sărac, abandonat, rătăcit. Un alt aspect este cel al adevăratului portret al Iancului. În 1848 el avea doar 24 de ani şi este normal să îl vedem ca pe un zeu, luminat de eroismul momentului sublim. Mai există şi bănuiala că portretul lui cu căciulă brumărie şi pistoale la brâu ar fi fost, de fapt, al altui frate de arme al său, un tribun. Avram Iancu era deja avocat la Târgu-Mureş şi se îmbrăca, şi se tundea, şi îşi rădea faţa în moda vremii, cu favoriţi mari, legaţi de barbă sau cioc şi o mustaţă toarsă la colţurile orizontale de-a dreptul. Ceva în genul Franz Iosif sau Napoleon al III-lea, amândoi ajunşi la putere, francezul prin alegerea ca preşedinte, în 1848, când moda era ca atare. De altfel, pictorul Valentin Tănase mi-a relevat faptul că aşa arăta şi Cuza, în 1859, când a fost dublu ales. Chipul cu părul şi barbişonul tunse cu îngrijire nu este cel de la Unire, ci de mai târziu.

Avram Iancu avea barbă, după 1848, şi se pare că şi înainte. Nu prea aveam fotografii pe atunci, mergea greu cu impunerea acestei invenţii, avem însă de după 1848. Dar erau gravuri, mai ales de presă şi de propagandă. Şi-l arată pe Avram Iancu altfel decât îl ştim şi îl sculptăm. Prima imagine cu căciulă brumărie, fără barbă şi cu mustăţi haiduceşti este pictura lui Barbu Iscovescu, din 1849. În schimb, avem portretul făcut de Mişu Popp, în care cu greu îl recunoaştem pe erou, are mustăţile în vânt, barbă, haine cu găitane, capul dezvelit.

Oricum ar fi arătat, tânărul Avram Iancu este un erou veritabil al românilor şi merită să îl cunoaştem mai bine. Dăm la o parte un strat gros de strălucire şi descoperim un personaj încă şi mai impresionant. A avut o viziune de mare făuritor de epoci, un jurist dintre cei care, mai târziu, aveau să realizeze Marea Unire. Vorba lor e clară, ca şi conceptele, nu pierd timpul cu prostii, discută de la egal cu împăratul de la Viena. Numai că acolo era tot confuzie, ca în urmă cu 250 de ani, în capul lui Rudolf al II-lea, de la care Mihai Viteazul aştepta lumină. Revoluţionarii lui Kossuth vor libertate dar nu şi pentru români. Iancu aşteaptă reforme de la Viena, numai că împăratul este anti-revoluţionar, normal. Românii revoluţionari ajung să lupte cu ungurii revoluţionari. Maiorul Imre Hatvani, revoluţionar şi el, face o obsesie împotriva lui Avram Iancu şi preferă să se lupte, măcelăreşte, cu el. După Revoluţie, Hatvani fuge în America, dar revine în 1850, cât să intre în închisoare şi să moară acolo, în 1856. În închisorile capitalei maghiare murise, cu cinci ani mai devreme, şi Constantin Daniel Rosenthal, pictorul născut la Pesta, care a iubit românii atât de mult încât participase la revoluţia din 1848 de la Bucureşti, acolo unde se stabilise, prin liberă opţiune, la o vârstă fragedă. Merge la Paris, după Revoluţie, dar porneşte spre Bucureşti, securiştii francezi ai epocii dau alarma în Ungaria şi cum ajunge acolo îl înhaţă şi-l omoară în bătaie în închisoare, la numai 31 de ani. Nu se ştie unde este înmormântat.

În America ajunge şi Kossuth, după ce scapă prin Turcia absolutistă şi preşedintele Napoleon, în curs de devenire al III-lea, nu-i permite să debarce în Franţa. În State se ajunge la o adevărată kossuthmanie dar reuşeşte să strice tot refuzând cu obstinaţie să condamne sclavia sau să ia măcar o mică poziţie împotriva acestei scârbavnice apucături. Americanii nu înţeleg cum un om care era simbolul luptei pentru libertate are viziuni sclavagiste. Nu ştiu prin ce trec, revoluţionarul care ajunsese şi regent era un adevărat apostol al maghiarizării rapide. Până la urmă, când recomandă susţinere pentru anti-aboliţionişti, este trimis înapoi pe continent. Moare la 92 de ani, în plină activitate, lăsând foarte multe fotografii şi chiar o înregistrare audio. Într-o dagherotipie din 1847, Kossuth seamănă teribil cu Avram Iancu, cel din pictura braşoveanului Mişu Popp. Fotografii cu el sunt doar cele triste, dramatice, din anii din urmă ai scurtei sale vieţi.