Prăbuşire controlată?

Poate fi controlată o criză? Atunci când criza creditelor imobiliare americane, de acum deja celebrele subprime, se declanşa, cu mai bine de un an în urmă, fenomenul era întâmpinat cu superioritate de mediile financiaro-politice. Criza - spuneau cei "avizaţi", de la Alan Greenspan, fost director al băncii centrale americane (Federal Reserve sau mai simplu Fed), la Dominique Strauss-Kahn, directorul general al FMI - nu va afecta decât marginal sistemul economic. Din tot acel optimism afişat nu a mai rămas nimic. Acum, Alan Greenspan crede că astfel de evenimente se produc doar o dată sau de două ori pe secol, recunoscând că nu a văzut încă ceva asemănător. Iar în legătură cu rolul aceluiaşi Greenspan în declanşarea actualei crize financiare, George Soros este categoric: într-un interviu din L"Express, miliardarul american declară că fostul preşedinte al Fed este responsabil pentru turbulenţele actuale, căci a susţinut febra speculaţiilor imobiliare care, odată ce sistemul s-a prăbuşit, s-a transformat într-o "veritabilă bombă atomică".

Acum e însă momentul să se limiteze pierderile. Şi pentru aceasta, statul, atât de criticat de neoliberali sau neoconservatori pentru politicile intervenţioniste, a fost obligat să intervină. După ce, pe 7 septembrie, Trezoreria americană a confirmat că a pus tutelă guvernamentală pe organismele de refinanţare ipotecară Freddie Mac şi Fannie Mae, pe 17 septembrie, banca centrală americană, care privea indiferentă falimentul băncii Lehman Brothers duminică, şi-a schimbat cu 180 de grade poziţia, acordând un ajutor neobişnuit de 85 de miliarde de dolari asiguratorului AIG. Totul pentru a evita dezastrul: transformarea crizei finan-ciare deja globalizate într-o criză economică la nivel planetar.

Paradoxal, dar o rară notă de optimism se poate vedea mai degrabă în comentariile unui critic dur al sistemului economic actual, Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, care consideră că actualele turbulenţe financiare vor avea consecinţe mai puţin grave decât în 1929, deoarece "astăzi dispunem de mijloace" pentru a "evita o altă Mare Criză". Dar, continuă circumspect Stiglitz, nu ar trebui să cădem într-un "exces de încredere", câtă vreme "cunoştinţele teoretice nu se traduc întotdeauna în practică".

Cum Rezerva Federală s-a dovedit dispusă să îşi asume un rol important în controlul crizei, un întreg model economic este pus în discuţie. Degeaba clamează John McCain, candidatul republican la preşedinţia Statelor Unite, că fundamentele economiei sunt solide, când pe aceste baze au permis construirea unui sistem atât de imprevizibil. Pentru Barack Obama, candidatul democrat la Casa Albă, intervenţia statului în procesul de reglare a pieţelor este o soluţie, ceea ce sugerează o revenire la mult hulitul keynesianism, pe când pentru McCain soluţia ar consta în lupta împotriva "lăcomiei, iresponsabilităţii şi corupţiei", ceea ce trimite mai degrabă spre un neoconservatorism moderat. Să ne mai mirăm că problemele economice, dar şi teoretice sunt în inima campaniei electorale americane? Sau poate ar fi mai bine să ne întrebăm de ce în România aceleaşi probleme sunt tratate în aşa zisa campanie electorală cu superficialitate sau suficienţă? Dacă prăbuşirea băncilor nu a putut fi nici anticipată, nici controlată nicăieri, ce ne face să credem că România va fi ocolită de această criză?