Prăbuşirea în Trecut

E vreo problemă cu naţionalismul? De fapt, da, chiar este o problemă cu naţionalismul! Doar că problema naţionalismului nu este chiar atât de simplă cât pare la prima vedere. Acum, când Rusia justifică războiul împotriva Ucrainei prin naţionalismul ucrainian, iar problema naţionalismului erupe cu violenţă, analiza fenomenului este mai mult decât necesară. Să fi renăscut naţionalismul în post-comunism şi să fi infestat apoi întreaga lume sau a continuat să existe larvar toată această perioadă până când au apărut condiţii propice pentru a se manifesta? Probabil ambele ipoteze sunt valide, dar, în ce mă priveşte, tind să dau întâietate celei de-a doua.

În orice caz, referindu-ne la războiul Rusiei putiniste împotriva ucrainenilor, naţionalismul celor din urmă a fost şi este unul defensiv, pe când cel rusesc este agresiv şi imperialist. Dar cum s-a ajuns aici? După dispariţia URSS era inevitabil acest război?

După căderea comunismului european - care dincolo de episodicele experimente naţional-comuniste din Albania, Iugoslavia şi România fusese doar un imperialism care-şi spunea altfel - s-a produs o adevărată convulsie a naţionalismului. Războiul etnic din fosta Iugoslavie şi recursul la naţionalism ca substitut al unui patriotism care nu-şi găsise încă făgaşul şi ca accelerator al coeziunii comunitare din vechile state reînviate după colapsul URSS nu au fost doar simptome trecătoare, cum credeau liberalii entuziaşti precum Francisc Fukuyama, ci crize de identitate. În aceste state comunitatea trebuia reinventată. Iar tentaţia a fost să se recurgă la Istorie şi să reînvie vechiul naţionalism Aşa se şi explică de ce iliberalismul a prins atât de repede în aceste spaţii. Şi, cum nu se învăţă nimic din Istoria secolelor trecute, mai ales a celui de-al XIX-lea şi al XX-lea secol, dar mai ales din tragedia celor două războaie mondiale pe care naţionalismul le-a produs, prăbuşirea în trecut şi recursul la violenţă împotriva Celuilalt au devenit inevitabile. Dar poate exista şi o cale de ieşire din acest impas naţionalist: consolidarea democraţiei liberale. Şi, în acest sens, vizunia lui Isaiah Berlin (1909-1997) ar putea fi folositoare.

Ce transformă ceea ce era iniţial o aspiraţie la autodeterminare culturală în violenţă naţionalistă? Aceasta din urmă, care se dezvoltă din resentimente, frustrare şi umilire este, după expresia lui Isaiah Berlin, o formă de conştiinţă naţională devenită "patologică". Pentru a lămuri această situaţie şi a îndepărta ambiguităţile pe care le putea genera această teorie, într-o scrisoare din aprilie 1996 publicată în Lemnul strâmb al omenirii (apărută anul trecut în ediţie românească), trimisă lui Geert van Cleemput, un filosof politic care în acel moment era membru şi ideolog al partidului naţionalist flamand din Belgia, Vlaams Blok (actualul Vlaams Belang), Isaiah Berlin clarifică viziunea sa cu privire la diferenţa dintre conştiinţa naţională (benignă) care este opusă naţionalismului (malign).

Într-o dezbatere televizată din 1972 care a rămas doar transcriptul şi care este publicat în 2006 sub numele Problema naţionalismului (The problem of nationalism), Isaiah Berlin făcea aceeaşi distincţie "între naţionalism şi conştiinţa naţională sau sentimentul naţional". Din acest punct de vedere, "sentimentul naţional pare un fenomen perfect normal pentru oamenii care sunt uniţi fie prin coeziunea asigurată de tradiţie, fie pentru că trăiesc pe acelaşi teritoriu, fie pentru că au o memorie colectivă şi au trecut prin experienţe comune. Iar acest tip de conştiinţă nu trebuie să ia o anumită formă agresivă. Dar dacă este într-un oarecare fel insultat sau umilit sau este pus sub un fel de presiune, atunci acest sentiment se inflamează, iar acest lucru se numeşte naţionalism. Cred că s-a întâmplat cu o serie de naţiuni, una câte una, în lumea modernă. Cred că primele victime ale acesteia au fost germanii; după aceea, într-o oarecare măsură, ruşii şi naţiunile balcanice, apoi, desigur, asiatici, africani şi aşa mai departe. Şi acest lucru mi se pare că nu a fost luat în considerare, cel puţin în secolul al XIX -lea, când oamenii se temeau de acest fel de lucruri - cel puţin nu a fost luat în considerare suficient - pur şi simplu pentru că oamenii credeau că acesta este un fenomen iraţional, iar progresul şi evoluţia, pe măsură ce civilizaţia avansa, ar fi făcut ca aceste forţe iraţionale să slăbească şi odată cu ele şi naţionalismul". Această poziţie i-ar putea ajuta pe unii să înţeleagă referirea lui Emmanuel Macron la umilirea Rusiei.

Astăzi am putea considera că nucleul naţionalismului - concept care, în ştiinţa politică în orice caz, este, precum populismul, o teorie firavă - ţine de un limbaj particular, deci de un câmp semantic specific. Iar caracteristicile acestui câmp semantic constau în prioritatea acordată unui anumit grup, "naţiunea", în înţelegerea cadrului în care trăiesc şi se identifică oamenii, apoi, ca o consecinţă a acestei prime însuşiri, valorificarea pozitivă a propriei naţiuni, ceea ce presupune o subordonare a comportamentului membrilor săi obiectivului comun, ceea ce va duce spre o construcţie politico-instituţională specifică, statul-naţional (etnic sau rasial, după caz), care pentru a guverna organizează spaţiul şi timpul (Istoria) ca factori determinanţi ai identităţii sociale pentru a crea un sentiment de apartenenţă în care pasiunea şi emoţia, uneori acompaniate de religie, vor juca rol central.

Refuzul liberalismului democratic a împins Rusia spre trecut. Un trecut imperialist pe care, sub vălul mesianismului religios, a încercat să-l transforme în vocaţie civilizatoare. În acelaşi timp, Ucraina - dar asta se întâmpla în toate fostele republici sovietice care îşi câştigaseră independenţa, deşi cu mai puţină intensitate în Belarus -, care a redescoperit naţionalismul ca pe un element al unei re-construcţiei identitare, îngheţate de Rusia şi apoi de URSS, a evoluat spre o formă imperfectă de democraţie liberală. Aşa se face că acest naţionalism, care luase forme extremiste în timpul ocupaţiei germane din timpul celui de-al doilea război mondial, s-a transformat, prin contrast cu o Rusie care se complăcea să reconsidere imperialismul ţarist, într-un sentiment de apartenenţă.