Pre-schimbarea regimului

Pentru că era încolţit din toate părţile, Emil Boc a lansat, în week-end, o bombă mediatică: va desfiinţa Cancelaria primului ministru. Să fi venit oare vremea unui guvern colegial, pe care o "mare coaliţie" - de tipul celei ce se află de mai bine de două luni la guvernare - îl presupune? În niciun caz! Nu e vorba despre uşurarea lucrului în coaliţie, prin introducerea guvernului colegial, ci de prezidenţializarea regimului. În 2001, când Adrian Năstase propunea o nouă lege de organizare a guvernului, se făcea un pas important spre un tip de guvernamentalism, o adaptare la contextul românesc a ceea ce se numeşte în literatura de specialitate "regimul cancelarului". Aşa se face că, din 2001, deciziile din şedinţa de guvern se iau pe baza consensului, iar în absenţa acestuia prevalează decizia primului ministru.

În 2004, prin introducerea Cancelariei, Năstase era consecvent cu această viziune. Iar structura monocoloră a guvernului şi conducerea de mână forte a partidului îi permiteau acestuia să pună în practică o modificare în funcţionarea regimului politic. Dar asta se în­tâmpla după ce, în 2003, poziţia primului ministru se întărise şi cons­tituţional prin introducerea interdicţiei exprese de demitere prezidenţială a şefului guvernului. Prin întărirea instituţională a primului ministru - cerută de Comisia Europeană, care insistase asupra formării Cancelariei şi salutase într-un Raport de ţară introducerea acesteia - nu se asigura propriu-zis parlamentarizarea regimului, însă se oferea suficient spaţiu de manevră partidelor, în special liderilor influenţi ai acestora, pentru ca ei să poată contracara atât un preşedinte puternic, cât şi un prim ministru autoritar. După 2004, deşi cu un guvern de coaliţie până în aprilie 2007, iar apoi chiar cu un guvern formal ultraminoritar, sistemul a funcţionat. Nici preşedintele, nici primul minis­tru nu au putut să îşi impună voinţa. Iar dacă parlamentul nu a câştigat o poziţie puternică - căci atacurile publice concertate îi slăbeau autoritatea - nici nu a pierdut. Însă, deşi aparent regimul partidelor părea că se organizează, temele ce urmăreau compromiterea parlamentarismului şi guvernamentalismului, precum unicameralismul şi prezi­denţialis­mul, erau legitimate.

Ori, după decembrie 2008, când apariţia unui guvern de "mare coaliţie" format de partide până atunci ireconciliabile aproape că impunea introducerea unor proceduri colegiale la nivelul guvernului, lucrurile evoluează invers. Deşi după scandalul legat de controversatele numiri ale lui Gabriel Oprea la Interne, dar mai ales la "doi şi un sfert", puterile formale ale primului ministru puneau în discuţie funcţionarea coaliţiei, iar Parteneriatul pentru România se dovedeşte şubred, nicio schimbare în sens colegial, menită să întărească încrederea reciprocă între parteneri, nu a intervenit.

În acest context tensionat, în care acuzaţiile reciproce între parteneri guvernamentali şi criticile la adresa primului ministru s-au înmulţit, a intervenit oportun ştirea privind desfiinţarea Cancelariei. Că este vorba de încă o improvizaţie, o dovedeşte faptul că în Bugetul proas­păt aprobat Cancelaria era prevăzută. Ori, dacă ar fi existat o intenţie anterioară în acest sens, Cancelaria nu trebuia prevăzută. Că prin acest artificiu prim ministrul încercă să îi asigure preşedintelui înaintea alegerilor prezidenţiale (anticipate?) supremaţia instituţională, punând guvernul la dispoziţia sa, e însă un gest politic asumat. Şi nu are legătură nici cu criza economică, nici cu reforma. De aceea, discursul antibirocratic - care se încadrează în populismul de rutină prin care se acoperă cele mai obs­cure manevre - prin care se justifică această operaţiune, nu poate acoperi obiectivul mişcării: pre- schimbarea regimului politic şi transferul prerogativelor guvernamentale, formal şi informal, preşedintelui.