Privatizarea în România (II)

• Cadrul legislativ şi instituţional

Sunt puţine domenii ale administraţiei din România care să fi avut parte de atâtea acte normative ca şi privatizarea. De-a lungul anilor, legile în materie şi instituţiile guvernate de ele s-au dovedit fluide. Numeroasele schimbări au fost generate de opţiunile diferite ale guvernanţilor faţă de procesul de privatizare.

O primă lege importantă a fost Legea nr. 15/1990, prin care s-au înfiinţat societăţile comerciale pe acţiuni, privatizabile, şi regiile autonome, neprivatizabile. Prima instituţie guvernamentală care s-a ocupat de privatizare a fost Agenţia Naţională pentru Privatizare (ANP). ANP a realizat prima privatizare din România, cea a întreprinderii clujene URSUS, cunoscută producătoare de bere. Acţiunile oferite publicului au fost, cu repeziciune, cumpărate în totalitate, ceea ce a confirmat interesul cetăţenilor pentru investiţii în privatizare.

Legea nr. 58/1991 a înfiinţat Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) şi Fondurile Proprietăţii Private (FPP), SIF-urile de astăzi; pe lângă că a creat cadrul instituţional al privatizării, această lege a cuprins şi metodele de privatizare. Conform legii, FPS trebuia să-şi îndeplinească misiunea în şapte ani, iar apoi să dispară. Prin FPP-uri s-au dis­tribuit românilor care împliniseră optsprezece ani până în decembrie 1989 certificatele de acţionari, pentru cote între 30 şi 60% din acţiunile companiilor de stat.

În anul 1994 a apărut Legea nr. 77, privitoare la asociaţiile salariaţilor, binecunoscutele PAS-uri; constituirea PAS-ului şi modalităţile de dobândire a acţiunilor la societatea comercială unde sunt angajaţi respectivii salariaţi dau substanţa aces­tei legi. Legea nr. 55/1995 s-a vrut "de accelerare a procesului de privatizare". Au fost apoi două ordonanţe de urgenţă ale guvernului Ciorbea, O.U.G. nr. 37/1997, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 55/1995, şi O.U.G. nr. 15/1997, pentru completarea Legii nr. 58/1991. Toate aceste legi erau acompaniate de hotărâri de guvern ce conţineau normele de aplicare.

După cum se vede, actele normative erau deja atât de multe încât, pe porţiuni, au început să devină contradictorii. De aceea, la finele anului 1997, s-a realizat o unificare a tuturor acestora prin O.U.G. nr. 88/1997, care a abrogat toate legile şi hotărârile de guvern precedente, sintetizându-le într-un singur act normativ, pentru care guvernul şi-a asumat, pentru prima oară în istoria ţării, răspunderea în faţa parlamentului. Dacă până atunci FPS fusese subordonat parlamentului, începând din acel moment a trecut în subordinea guvernului. Tot în decembrie s-a adoptat şi O.U.G. nr. 92/1997, "privind stimularea investiţiilor directe", prin care s-a încercat atragerea investitorilor străini, fără de care era evident că nu s-ar fi reuşit privatizarea marilor companii din portofoliul FPS; a fost însă abrogată la insistenţele FMI şi ale Băncii Mondiale, care erau preocupate de creşterea veniturilor bugetare ori măcar de nescăderea lor. Totuşi, dată fiind importanţa chestiunii, guvernul Năstase a revenit asupra ei, prin Legea nr. 332/2001, privind promovarea investiţiilor directe cu impact economic semnificativ.

Deoarece FPS trecuse la restructurarea şi privatizarea băncilor, guvernul Radu Vasile a adoptat O.U.G. nr. 51/1998, privind valorificarea unor active bancare. În colaborare cu specialiştii Băncii Mondiale a fost elaborată Legea nr. 99/1999, care a contribuit la accelerarea ritmului privatizării. Între altele, această lege a anulat monopolul PAS-urilor în ceea ce priveşte plata în rate a acţiunilor, extinzând posibilitatea respectivă la orice cumpărător şi acordând-o în funcţie numai de starea companiei vândute. În anul 2000, în subordinea minis­terului agriculturii, s-a înfiinţat Agenţia Domeniilor Statului, care era instituţia specializată în concesionarea terenurilor agricole ale sta­tului; cu ajutorul acesteia, mi­nis­terul respectiv a putut de­mara privatizarea întreprinderilor agricole de stat.

După anul 2000, guvernul Năstase a rebotezat FPS-ul, demonizat din raţiuni electorale, în Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Patrimoniului Statului (APAPS) şi a continuat sarabanda legiferărilor prin: Legea nr. 137/2002, "privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării"; O.U.G. nr. 26/2004, "privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării societăţilor comerciale aflate în portofoliul APAPS şi consolidarea unor privatizări"; H.G. nr. 2193/2004, pentru privatizarea institutelor de cercetare. De la 1 mai 2004, APAPS a fost comasat cu AVAB (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare, care recupera cât mai reuşea din vechile creanţe ale băncilor de stat) şi - prin O.U.G. nr. 23/ 2004, confirmată prin Legea nr. 360/2004 - s-a născut Autoritatea pentru Valo­rificarea Activelor Statului (AVAS).

La sfârşitul anului 2006, prin O.U.G. nr. 101/2006, guvernul Tăriceanu a reorganizat AVAS, prin comasarea prin absorbţie a Oficiului Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie. Pare să fie ultima reorganizare instituţională, mai ales că numărul societăţilor comerciale privatizabile a scăzut semnificativ. Dar, cine ştie, politicienii noştri au reuşit mereu să ne surprindă!

Indiferent ce număr au purtat, ce nume li s-a dat, ori ce guvern le-a emis, legile care au guvernat procesul de privatizare au stabilit pentru instituţia publică implicată, oricum s-a numit ea, FPS/ APAPS/AVAS, ca obligaţie principală, vânzarea acţiunilor deţinute de stat la societăţile comerciale aflate în portofoliul lor şi au reglementat cadrul juridic al acestor vânzări. Metodele utilizabile legal sunt: licitaţie des­chisă cu strigare, licitaţie cu ofertă în plic sigilat, negociere directă, negociere cu investitori preselectaţi prin licitaţie cu oferte în plic sigilat, ofertă publică de vânzare prin intermediul pieţelor de capital. Vânzarea acţiunilor se face pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, la preţul de piaţă, indiferent de metoda de privatizare utilizată, fără a exista un preţ minim de vânzare. S-au stabilit cazurile în care se face raport de evaluare şi condiţiile de acordare a facilităţilor de plată. Tot prin lege s-a stabilit destinaţia sumelor încasate de instituţia publică implicată, iar începând cu anul 1997, s-a interzis subvenţionarea companiilor din portofoliu prin acordarea de fonduri "de restructurare sau reabilitare". Cadrul legal reglementează procedurile de tratare a obligaţiilor de mediu şi cuprinde dispoziţii speciale privind închiderea operaţională, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale.

Din punct de vedere instituţional, în primii ani de privatizare, activitatea a fost strict centralizată, iar personalul din FPS nu depăşea două-trei sute de salariaţi. În perioada 1996-2000, când au fost stabilite recordurile în materie de privatizare, s-a ajuns la un maxim de 1.800 de angajaţi, iar activitatea era descentralizată: companiile mici se vindeau în judeţe, iar cele medii - în opt sucursale teritoriale. Astăzi, când mai sunt puţine societăţi în portofoliul statului, s-au des­fiinţat direcţiile judeţene, iar personalul s-a redus din nou la câteva sute.

Privind retrospectiv, putem concluziona că ritmurile şi calitatea privatizării au depins, mai mult decât de orice altceva, de voinţa politică, iar aceasta poate fi foarte limpede descifrată prin legile pe care decidenţii le-au promovat.