Promisiunea fără acoperire a macroprudenţialităţii

Guvernele, băncile centrale şi alte autorităţi de supraveghere a sistemelor financiare au ignorat semnalele exceselor speculative din perioada premergătoare crizei financiare globale, care s-a dovedit un fenomen fără precedent în perioada postbelică.

După salvarea marilor instituţii financiare internaţionale de către guverne şi băncile centrale, al cărei preţ va fi plătit încă multă vreme de aici încolo, autorităţile europene au decis, printre altele, să impună construirea unui cadru instituţional pentru supravegherea macroprudenţială, prin intermediul Regulamentului 1092/2010 al Parlamentului European.

Astfel a luat naştere Comitetul European al Riscului Sistemic (ESRB), iar fiecare membru al UE are instituţii similare.

La noi este vorba despre Comitetul Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială (CNSM), înfiinţat pe baza Legii privind supravegherea macroprudenţială a sistemului financiar naţional, lege aprobată recent de Parlament.

Dincolo de marile semne de întrebare privind constituţionalitatea unei instituţii ai cărei membri nu răspund în niciun fel în faţa legii, va reuşi CNSM să asigure stabilitatea financiară a ţării?

Din păcate, răspunsul este negativ. Un prim motiv evident ar fi componenţa Comitetului, ai cărui membri, în special majoritatea venită de la BNR, au asistat pasiv la acumularea dezechilibrelor masive de pe piaţa bancară în a doua jumătate a deceniului trecut.

Atunci totul a fost perfect, în ciuda creşterii explozive a creditării şi a unor deficite, bugetare şi externe, fără precedent, până când cetăţenilor li s-a spus că trebuie să împrumutăm circa 20 de miliarde de euro.

Explicaţii nu au prea fost, iar reducerea abruptă a salariilor din sistemul public a fost "îndulcită" prin lansarea programului "Prima Casă", care îndeplineşte toate condiţiile unor credite subprime şi al cărui obiectiv este departe de cel declarat.

Al doilea motiv este reprezentat de "lipsa unui acord în ceea ce priveşte cadrul de măsurare şi soluţionare a dezechilibrelor financiare", după cum se arată într-o analiză publicată pe site-ul ESRB (n.a. "Macroprudential Supervision: From Theory to Policy", februarie 2016).

Autorii au subliniat, referitor la perioada premergătoare crizei financiare globale, şi faptul că "nimeni nu a supravegheat şi, cu atât mai puţin prevenit, acumularea dezechilibrelor".

Cu toate acestea, nicăieri în studiul de la ESRB nu apare cuvântul "responsabilitate" sau "răspundere", alături de noţiunea de "autoritate", pentru ceea ce s-a întâmplat.

"Scăparea" este de înţeles, deoarece chiar şi în Regulamentul 1092/2010 termenul "responsabilitate" apare doar o singură dată, dar numai pentru a descrie cadrul fragmentat al analizei macroprudenţiale la nivel naţional.

Lipsa acestor termeni, responsabilitate şi răspundere, din regulamentul european cât şi din legea adoptată de Parlamentul nostru, termeni înţeleşi ca obligaţie de a plăti măcar cu funcţia în cazul deciziilor greşite, reprezintă cel mai important motiv pentru care supravegherea macroprudenţială este doar o promisiune fără acoperire.

Confidenţialitatea absolută pentru recomandările trimise de CNSM către celelalte autorităţi ale statului susţine afirmaţia anterioară, cu toate că Regulamentul 1092/2010 include o "derogare" cel puţin curioasă de la această cerinţă: "ESRB poate decide dacă recomandările sunt făcute sau nu publice, ţinând seama de faptul că publicarea poate forţa aplicarea recomandărilor în anumite circumstanţe".

Adică o instituţie aflată dincolo de orice control democratic poate şantaja autorităţile alese ale statelor membre ale UE? Dacă aşa arată "calea cea bună" pentru "democraţia" europeană, teroriştii ar face mai bine să se pensioneze şi să aştepte, nu foarte mult, îndeplinirea unor idealuri pe care nici nu le-au visat.

Asumarea răspunderii pentru membrii comitetelor de supraveghere macroprudenţială este echivalentă cu "a avea pielea în joc", conform recomandărilor profesorului Nassim Nicholas Taleb în ceea ce priveşte luarea unor decizii riscante. Tot profesorul Taleb scrie că, în condiţiile în care "analiza macroeconomică funcţionează mai rău decât astrologia", "asistăm la o rebeliune globală împotriva cercului restrâns al "funcţionarilor care nu îşi pun pielea în joc, dar ne spun tuturor ce să facem, ce să mâncăm, cum să vorbim, cum să gândim şi pentru cine să votăm".

În varianta preliminară a noii sale cărţi, "Pielea în joc, logica asumării riscului", Taleb scrie că "raţionalitatea este evitarea ruinării sistemice", iar, în aceste condiţii, "raţionalitatea nu poate fi deosebită de precauţie".

În plus, Taleb apreciază că "este iraţională separarea asumării riscului de administrarea riscului" şi oferă exemplul separării acestor două aspecte în cadrul sistemului bancar actual. Tocmai această stare a lucrurilor explică "neînţelegerea cauzelor principale ale prăbuşirii băncilor".

Oare principiul precauţiei nu ar trebui să fie accentuat şi în legislaţia privind supravegherea macroprudenţială, care se concentrează, în formatul actual, mai mult pe atenuarea efectelor destabilizatoare ale unor neglijenţe anterioare?

În primul buletin macroprudenţial al BCE sunt prezentate principalele cerinţe de capital, lichiditate şi pentru calitatea activelor bancare, astfel încât să fie asigurată respectarea macroprudenţialităţii în zona euro. În ceea ce priveşte măsurile cu privire la activele bancare, este subliniată importanţa a doi indicatori: raportul dintre valoarea creditului şi a garanţiei (LTV) şi raportul dintre credit şi venit (LTI). După cum se arată în buletinul BCE, "aceste măsuri afectează direct fluxul creditării şi sunt utilizate pentru compensarea riscurilor de pe piaţa imobiliară", iar "limitele pentru aceşti indicatori sunt stabilite exclusiv de autorităţile naţionale".

Dincolo de reglementări şi declaraţii, adevărata natură a reglementărilor macroprudenţiale din Europa este reflectată cel mai bine de acţiunile BCE din ultima perioadă, despre care Patrick Artus, economist-şef al băncii de investiţii Natixis, spune că "vor crea o economie caracterizată prin lipsa responsabilităţii".

În opinia lui Artus, relaxarea cantitativă a BCE va avea ca efect "analiza neserioasă la acordarea creditelor bancare, dacă activele respective pot fi vândute imediat către banca centrală", dar şi "supraevaluarea activelor financiare" sau "lipsa motivaţiei debitorilor de a-şi asigura solvabilitatea".

Chiar şi fără relaxare cantitativă, aceste simptome sunt prezente şi în economia noastră, pe fondul politici monetare ultrarelaxate a Băncii Naţionale a României.

"Esenţa ciudată a sistemului nostru financiar este încrederea fără precedent între oameni; iar când acea încredere este slăbită de cauze ascunse, un mic accident o poate răni grav, iar un mare accident o poate distruge", scria Walter Bagehot, editor-şef al revistei The Economist în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi autorul cărţii "Lombard Street".

De atunci, lucrurile s-au schimbat radical în ceea ce priveşte încrederea în sistemul financiar, iar pentru decăderea acesteia o mare responsabilitate o poartă tocmai cei "chemaţi" să o apere.

În cartea sa recentă "Sfârşitul alchimiei", Mervyn King, fostul guvernator al Băncii Angliei, arată că "declanşarea crizei globale reflectă nu doar un eşec al indivizilor şi instituţiilor, ci a ideilor care stau la baza actualelor politici economice".

Din nefericire, cadrul actual al politicii macroprudenţiale din Europa continuă să se bazeze tot pe aceste "idei eşuate", în condiţiile în care este mai necesar ca niciodată să fie eliberate forţele pieţei, iar autorităţile să nu mai fugă de responsabilitatea individuală, pe care o cer cetăţenilor când vine vremea să le fie plătite greşelile.