Prostia, aroganţa şi furia nemaputirinţei

Dacă nu avem programe de calibru în politica internaţională şi, în consecinţă, nici poziţii consistente în problemele locale, regionale şi globale, care afectează direct evoluţia României, nu este bine! Asta, o ştiam şi singuri! Dacă avem, atunci este şi mai rău! Asta, au ţinut cu tot dinadinsul să ne-o spună, verde-n faţă, unii dintre mai marii politicii europene, după ce am găsit cu cale să băgăm un firav beţişor în roţile ruginite ale angrenajului care stabilise deja că "Serbia s-a copt", deci, poate primi statutul de candidat oficial la Uniunea Europeană.

Reacţiile publice, ale unora dintre înalţii demnitari şi birocraţi care decid în politica europeană, sunt greu de clasat. Este aproape imposibil să desparţi prostia seacă, de aroganţa frustă şi pe cele două de furia provocată de propria neputinţă.

Ca să nu creadă cineva că este cine ştie ce mister la mijloc, problema arată limpede ca apa de izvor. Dacă statele membre vor ceva de la unul care aspiră să intre în "clubul" Uniunii Europene, acest lucru poate fi obţinut doar în perioada critică a candidaturii, cînd reacţiile aspirantului pot fi "condiţionate", cu eforturi relativ mici. Ştiţi dumneavoastră, conform principiul nr. 1 din manualul educaţiei micului canibal: "Dacă vrei să mănânci ochişor, trebuie să iei mai întîi o porţie de bătăturică!". Ce voia România de la autorităţile Serbiei? Un pic de bunăvoinţă şi, sub o formă sau alta, o garanţie că acea parte a populaţiei din "ţara vecină şi prietenă", care îşi revendică rădăcini ale românismului, nu va fi în continuare supusă programelor accelerate de pierdere a identităţii, promovate oficial de politica Belgradului şi va avea o şansă să-şi cultive identitatea prin accesul la învăţămînt şi religie în limba română. E mult, e puţin? Greu de spus, iar răspunsul nu poate fi formulat decît contextual. După ce s-a fript cu ciorba integrării şi eternei păci multi-etnice, după ceea ce a pătimit în războiul care a şters de pe harta Europei Iugoslavia, după presiunile inimaginabile la care a fost şi este încă supusă Serbia pentru "a se preda necondiţionat" în problema Kosovo, nu-i de mirare că autorităţile, clasa politică şi populaţia acestei ţări sunt ultra-sensibile la orice mesaj care lasă măcar impresia că ar întoarce ceasul la ora la care a început Infernul! În Serbia nu mai există nici o problemă a naţionalităţilor, minorităţilor sau a altor comunităţi care ar putea, fie şi în cel mai ceţos viitor, revendica vreo formă de autonomie teritorială. Aceasta este poziţia oficială la Belgrad şi, practic, nu există şanse de a o vedea schimbată înainte de un secol! Cerinţele formulate de România cad pe un contratimp istoric dureros. Pe de altă parte, dacă stai la Bucureşti şi, mai ales, dacă faci comparaţie cu ceea ce alte "state vecine şi prietene" continuă să solicite şi să impună României, în aşa- zisa problemă a minorităţilor, atunci, ceea ce solicităm noi Serbiei este apă de trandafiri, nu acidul sulfuric concentrat pe care ni-l toarnă nouă pe gît, zilnic, alţii!

În sfîrşit, dacă stai la Bruxelles, atunci nu vezi nimic altceva, decît "enteresul şi iar enteresul", vorba lui Trahanache, care ştia el ceva, se vede treaba, despre reacţiile unei lumi corupte pînă în măduva oaselor, care... vasăzică, nu mai are nici un fel de prinţipuri! Cei care fac "jocurile" în Uniunea Europeană au folosit candidatura Serbiei pentru a obţine ceea ce altfel nu ar fi putut obţine niciodată - aducerea Belgradului pe o poziţie de negociere în problema recunoaşterii oficiale a entităţii pseudo-statale Kosovo. Cu alte cuvinte, trecerea dincolo de pragul refuzului absolut şi a negării fără nuanţe. În schimbul promisiunii că va avea o candidatură scurtă, iar aderarea la UE va consemna părăsirea definitivă a statutului de "ţară învinsă", autorităţile de la Belgrad au făcut acest pas şi au semnalat recent, fără echivoc, disponibilitatea de a negocia în privinţa recunoaşterii Kosovo! Bucuria la Bruxelles, a celor care au jucat cărţile partidei, era fără margini. Reuniunea care acredita noul statut al Serbiei ar fi trebuit să fie o simplă formalitate! Cine să se opună, tocmai cînd maşinăria birocratico-politică a UE, în sfîrşit, reuşise ceva, acolo unde diplomaţiile naţionale, luate în parte, nu au putut face nimic?! S-a găsit totuşi cineva! Şi cine? Tocmai România, ţara aceea care nu face nimic ca lumea, coruptă pînă în măduva oaselor, incapabilă să înţeleagă măcar regulile UE, necum să le aplice şi să beneficieze de mecanismul repartiţiei resurselor, ori al puterii, statul acela pe care abia ne abţinem să nu-l dăm afară din Uniune, despre care nu ne mai sfiim să spunem în gura mare că am greşit cînd l-am primit, că ar fi trebuit să îl ţinem încă un secol la porţile "civilizaţiei", ca să apuce să se obişnuiască mai întîi cu mirosul şi aspectul exterior al Europei! "Incapacitatea" României de a reacţiona adecvat, tocmai cînd birocraţia UE îşi trecea în palmares singurul succes cu anvergură politică din istoria acestei monstruoase construcţii birocratice, poate explica, într-o anumită măsură, furia generată de frustrarea celor care se văzuseră, deja, cu sacii în căruţă! Pînă la un punct, frustrarea şi furia asociată, exhibate cu atî-ta virulenţă, pot justifica şi aroganţa cu care ne-au fost făcute reproşurile de "inadecvare". Ceva de soiul: bine mă, pigmeilor, animalelor, nevertebratelor, cum vă permiteţi voi să staţi în calea "rasei superioare", a "marilor, de drept şi de-a pururi făuritori şi gestionari ai Istoriei", chestia aia pe care voi nu apucaţi nici măcar să o mestecaţi în ritmul în care o producem noi?!

Dacă frustrarea, furia şi aroganţa mai pot fi înţelese (desigur, nu pot în niciun caz să fie acceptate!), pros-tia seacă ce ţîşneşte din propoziţiile cu care ne-au împroşcat reacţiile umorale ale euro-politicienilor, nu mai are nicio scuză. Ţineţi-vă bine de masă, ori aşezaţi-vă binişor înainte să recitiţi aceste perle. Ministrul de externe al Germaniei (!!!!): "Româ-nia introduce aspecte ale politicii interne într-o dezbatere care priveşte UE, în sensul larg"! Aoleo... măiculiţă... ce făcurăm! Îl rugăm res-pectuos pe numitul Westerwelle să ia dracului în mînă o carte, ce zic eu o carte, un abecedar, de istorie, ori de teorie a politicii şi să citească pe prima pagină că, de cînd e lumea, politica internaţională s-a făcut în legătură, din cauza şi în consecinţa politicii interne. Iar dacă nu ştia, ca şi domnul Jourdan cu proza, asta face şi dumnealui, adică politica internă a Germaniei, cînd ia o poziţie sau alta în probleme internaţionale!!!!!! Carl Bild, o somitate a politicii europene: "România nu dă dovadă de spirit european". Păi, vorba lui Moromete: pe ce vă bazaţi, excelenţă? România are, nu încape nicio îndoială, o groază de "arierate" la tot felul de capitole ale funcţionalităţii sale în sistemul UE, dar de aici şi pînă la propoziţia cu "spiritul european" e o distanţă ca de la cer la pămînt. Pe de altă parte, cine este "depozitarul" spiritului european, cine este paznicul său şi cu ce măsură ni-l verifică? Faptul că România a îndrăznit să folosească o pedală pe care alţii au apăsat pînă la podea, cînd a fost vorba de interesele lor, să fie un motiv de a ne considera lipsiţi de spirit european? Ori faptul că li s-a părut unora că le încurcăm jocurile făcute fără să întrebe şi Româ-nia, ori fără să o întrebe măcar dacă are ceva de spus, înainte de-a bate palma cu Serbia? Ori poate că nici atît nu merităm? Poate că aroganţa, furia neputinţei şi prostia, exihbate fără niciun fel de reţinere, cînd este vorba de a-i "pedepsi" pe cei ce ies din rînd, sunt mai aproape de spiritul european şi noi n-am aflat, încă!

Cu întîrzierea istorică... n-ai ce-i face, dar cu cea de minte, mă gîndesc, s-ar mai găsi ceva remedii! Măcar aşa, cît să salvăm euro-ştaiful!