Pseudo-integrarea

După adoptarea în plenul Parlamentului european a foarte criticului, şi am putea spune ironic numitului - dacă denumirea nu ar fi standardizată - "Raport privind progresele realizate de România în vederea aderării", dar mai ales după votarea în aceeaşi zi a rezoluţiei prin care se cere ca programul aderării Bulgariei la Uniunea europeană să nu fie legat "neapărat" de cel al României, (deoarece Sofia a încheiat deja 26 de capitole din 31 pe cînd Bucureştiul doar 22 din 31) imaginea nedreptăţirii intenţionate a ţării noastre a fost reluată.

Vechile stereotipuri anti-bulgăreşti (să ne aducem aminte de Scrisoarea a III-a) au fost readaptate contextului. Se sugerează că, de fapt, Bulgaria nu este cu mult mai avansată decît România, diferenţa de patru capitole încheiate fiind una relativă. Vecinii de la sud au probleme cu justiţia şi corupţia, sesizate şi de Comisia şi Parlamentul european şi de Departamentul de Stat al SUA. Dar ceea ce europenii cer guvernului român este să "lupte contra corupţiei, în particular contra corupţiei la nivel politic", şi în acest domeniu deosebirile dintre cele două ţări sînt semnificative, nu atît pentru că Bulgaria nu ar cunoaşte fenomenul, ci pentru că acolo există mecanisme politice care să  permită combaterea sa. Spre deosebire de România care a cunoscut această experienţă de două ori (1996 şi 2000) Bulgaria a cunoscut patru alternanţe la guvernare (1991, 1994, 1997, 2001), dar mult mai important pentru consolidarea democraţiei şi a echilibrării raporturilor între puteri, în statul de la sudul Dunării funcţionează un sistem de partide cu trei partide importante, Partidul socialist (fostul partid comunist social-democratizat şi reformat), Uniunea Forţelor Democrate şi Uniunea Naţională Simion al II-lea. Controlul reciproc al partidelor politice creează în Bulgaria condiţiile pentru depolitizarea instituţiilor şi întărirea pieţei libere.

Reprezentînd utilizarea abuzivă a funcţiei publice, sau a resurselor şi informaţiilor ce decurg din deţinerea acesteia, în beneficiu privat (individual sau de grup) corupţia politică ilus­trează în plan social şi economic situaţia politică dintr-o ţară. În România corupţia nu este nici rezultatul unei moşteniri fanariote sau  mai recent, comuniste, ci a slăbiciunii cvasipermanante a statului şi a confiscări spaţiului public de organizaţiile private care sînt partidele politice. Afectînd grav încrederea populaţiei în instituţiile statului şi în capacitatea şi autoritatea deţinătorilor puterii imaginea corupţiei generalizate şi protejate de autorităţi afectează fundamentele sistemului politic şi generează tensiuni în relaţiile dintre instituţiile politice antrenînd crize politice cu consecinţe imprevizibile.

Dacă între 1996 şi 2000 slaba eficienţă a guvernării de coaliţie era principala temă, iar caracterul improvizat al conducerii sau corupţia păreau doar consecinţe, după alegerile legislative şi formarea unei majorităţi puternice a PSD (consolidată şi prin dominaţia, din ce în ce mai importantă datorită migraţiei spre partidul guvernamental, a nivelurilor locale -consilii judeţene sau locale) aceasta din urmă a devenit subiectul vedetă. Corupţia a reprezentat principala sfidare la adresa guvernării după 2000. Toate celelalte teme pe care, direct sau indirect, voit sau accidental, reprezentanţii poziţiilor de putere le-au introdus în prim planul dezbaterii publice nu au fost decît reflexii ale aceleiaşi problematici: acţiunea avortată de demitere a Consiliului General al municipiului Bucureşti, scandalul Armaghedon 2, dis­puta privind alegerile anticipate, asumarea responsabilităţii guvernamentale asupra legii anticorupţie, remanierea guvernului în 2003 sau reorganizarea guvernului în 2004, falsa preocupare pentru reforma sistemului electoral. Chiar şi referendumul pentru modificarea Constituţiei s-a transformat într-un examen al politicii ro­mâ­neşti din perspectiva corupţiei.

Realizările conjuncturale din domeniul politicii externe au fost astfel repede trecute pe un plan secundar. Starea de spirit a societăţii româneşti în raport cu politica a ajuns într-un punct de criză. Scăderea interesului pentru politică pune în dis­cuţie legitimitatea sistemului politic, iar consecinţele acestui fenomen într-un an electoral sînt limitate. În actualul context electoral şi instituţional şansele unei reforme curajoase par reduse.

Doar democraţiile pot dezvolta sisteme de control şi limitare reală a corupţiei politice, iar în România politica este văzută ca principală sursă de corupţie. Integrarea europeană nu este un proces încurajat de grupurile care au parazitat adminis­traţia. Acestea mimează doar pentru public interesul pentru Uniunea Europeană, dar controlul instituţiilor europene este respins cu energie. Inexistenţa unui sistem de partide  echilibrat şi mai ales feudalismul politic de la nivel judeţean şi local au devenit frîne în integrarea României în UE. Grupurile de clientelă au sperat că reprezentanţii guvernului vor negocia la nivel politic, fără implicaţii economice locale, integrarea. De fapt pentru aceste grupuri al căror potenţial de presiune şi şantaj infrapartinic este important doar o pseudo-integrare ar fi interesantă.

Pentru ca România să demonstreze că este o democraţie reală, pentru ca elita politică să-şi dovedească responsabilitatea, pentru ca autoritatea administraţiei să fie consolidată este imperativă adoptarea nu doar a unui sistem de legi anticorupţie ci şi o reformă a politicii care să crească sprijinul popular pentru viaţa politică.