Psihoza cuţitului în spate

Dacă vom spune că premierul Călin Popescu Tăriceanu a ratat, din nou, o mare şansă, inerţia gândului ne va aduce imediat în minte cele două momente care s-au consumat într-o strânsă şi rapidă succesiune: tranzacţionarea catas­trofală, din punct de vedere al PNL, a conducerii Ministerului Apărării şi gestionarea total neadecvată a promovării candidatului României pentru înalta funcţie de comisar european. Presa, în unanimitate, a repetat gestul deja obişnuit: a acordat cele mai joase calificative prestaţiei primului-minis­tru şi orice cuvânt în plus ar putea fi chiar redundant.

Domeniul pe care îl aveam în vedere când invocam o nouă şansă ratată ţine, de data asta, de relaţia preşedintelui Tă­riceanu cu partidul în fruntea căruia se află şi oportunitatea a apărut în mod cu totul neaşteptat, urmare a dezbaterilor fierbinţi care au avut loc, ca un punct nou pe ordinea de zi a ultimei Delegaţii Permanente a PNL. Este vorba despre cererea unui număr de lideri ai partidului de a se înfiinţa pos­tul de preşedinte-executiv. Dacă numele lui Crin Antones­cu nu putea să lipsească din lista celor care au lansat propunerea, prezenţa vice- preşedintelui Dan Ruşeanu este o premieră. Fără a ne grăbi să le acordăm riscantul titlu de "contestatari", e limpede că o asemenea iniţiativă nu are cum să vină ca mărturisire publică a înaltei satisfacţii pe care cei numiţi şi nenumiţi o încearcă faţă de felul în care preşedintele-prim-ministru reuşeşte să-şi onoreze obligaţiile ce-i revin în cadrul şi faţă de partid. Prudenţi în abordare, partizanii necesităţii imperioase a unor schimbări la vârf nu s-au hazardat să pună în discuţie măsura în care dl. Tăriceanu reuşeşte să satisfacă cele două importante demnităţi, ei au preferat să meargă pe o soluţie mediană, care nu lezează sensibilităţi greu încercate, dar oferă, totuşi, o perspectivă partidului de a reveni pe o linie de plutire decentă. Preşedintele-executiv, om aflat în inferioritate ierarhică faţă de preşedinte, dar cu o semnificativă libertate de decizie şi mişcare, li s-a părut, şi probabil că şi este, soluţia optimă. Pentru ca gândul să capete materialitate mai trebuia îndeplinit un ultim detaliu: dl. Tăriceanu să accepte înjumătăţirea poverii pe care o cară de aproape doi ani în cârcă, cu un coechipier. Dl. Tăriceanu nu a subscris la iniţiativa celor care cred că facerea de bine nu poate provoca niciun fel de confuzie şi, prelungind cu încă 24 de ore o şedinţă care iniţial fusese anunţată doar pentru o zi, a reuşit să respingă intempestiva propunere. De ce o fi făcut-o?

Pentru că acceptarea dublării preşedintelui cu un preşedinte-executiv ar însemna, implicit, recunoaşterea faptului că cel dintâi nu este cel mai performant şi necesitatea anumitor schimbări a ajuns de neevitat?

Pentru că accederea unui Crin Antonescu, Dan Ruşeanu sau a oricărui alt pretendent în poziţia a doua în partid reduce îngrijorător de mult distanţa dintre preşedinte şi contra-candidaţi, conferindu-le în plus o puternică trambulină electorală?

Pentru că îndârjirea cu care dl. Tăriceanu se ţine de postul de prim-ministru şi, consecinţă firească, de cel de preşedinte al PNL, a rămas la fel de nemăsurată şi de neproductivă ca şi în ziua în care a anunţat, în aceeaşi respiraţie, demisia şi revocarea demisiei Guve­rnului?

Probabil că un răspuns corect cuprinde câte ceva din fiecare ipoteză plauzibilă.

Dar răspunsul complet nu are pe primul palier decât miopia îngrijorătoare pe care o probează atât de frecvent şi care, în situaţia de care vorbim, i-ar fi permis să sesizeze şansa reală care i-a ieşit în cale să se derobeze cu zâmbetul pe buze de o responsabilitate care, de mâine, ar fi putut să o împartă cu altcineva. Plătitul nemţeşte i-ar fi putut conferi lui Călin Popescu Tăriceanu răgazul să-şi mai tragă sufletul şi, poate, să ajungă să vadă lucrurile ceva mai limpede. Sigur, Istoria ne învaţă că psihoza "cuţitului în spate" ajunge să-i bântuie pe mulţi dintre cei pe care îi prinde ameţeala când privesc cât de sus au ajuns. Dar, când mai ai şi de ales, parcă tot e de preferat o moarte eroică, ceea ce oricum nu intră încă în discuţie, ieşirii triste pe uşa de serviciu a celor învinşi ...