Quo Vadis America?

Ca o particularitate a democraţiei sale, America a inclus în exerciţiul autorităţii de stat, la cel mai înalt nivel, obligaţia reflecţiei şi auto-reflecţiei. Vrea sau nu vrea, are sau nu înclinaţii filosofico-analitice, orice Preşedinte al SUA este, prin tradiţie, obligat să înfăţişeze, anual, camerelor reunite ale Congresului şi Senatului, un discurs despre "Starea Naţiunii". Pentru simetrie şi balanţă, el primeşte o replică din partea Opoziţiei. Istoria reţine, însă, doar discursul Preşedintelui!

Unde se află şi încotro se îndreaptă America sub conducerea celei de-a doua Adminis-traţii G. W. Bush?

Răspunsul dat de Preşedinte, la prima întrebare, invocă evidenţa: America se află în pos-tură de lider. Lumea în care America a fost chemată de istorie să exercite această capacitate este, în viziunea lui G.W. Bush, una mai degrabă ostilă. În cel mai fericit caz, una a raporturilor nemilos, tăios şi fără menajamente concurenţiale. Discursul confirmă modificarea radicală intervenită în psihologia colectivă a Americii, după 11 septembrie 2001 - complexul societăţii asediate.

Încotro se îndreaptă această lume globalizată?

Nimic nu este pre-stabilit, afirmă viziunea propusă de Bush. Forma viitorului depinde de acţiunea umană, de ceea ce vom face acum, noi America, noi şi ceilalţi. Înainte de a fi consemnată în cărţi, istoria este scrisă de opţiunile pe care le facem, de valorile pe care le servim şi, mai ales, de eficienţa şi puterea de finalizare a acţiunilor pe care le întreprindem. A modela acum istoria, prin acţiune decisivă, susţine Preşedintele Bush, este cu atît mai necesar: ne aflăm la vremuri şi locuri de răspîntie!

El respinge de plano teza conform căreia "puterea americană" se află deja la zenit, circulată în America de cei care susţin că "supra-implicarea" în situaţii de tipul Irak şi ineficienţa acţiunii, în raport cu cos-turile uriaşe, ar trebui să dea de gîndit. "America nu este o societate în declin şi nici o cultură care apune" le răspunde discursul Preşedintelui Bush. Ideea că America, confruntată cu competiţia acerbă, ostilitatea, adversităţile, problemele şi dificultăţile lumii globalizate şi-ar putea prezerva statutul, valorile şi bunăstarea prin retragerea în perimetrul unui tradiţional "izolaţionism" îi apare Preşedintelui Bush inadecvată, din perspectivă economică şi politică, inacceptabilă din punct de vedere moral.

Cum putem modela această lume ostilă?

Răspunsul oferit de viziunea Preşedintelui are două dimensiuni: politic - prin promovarea activă a democraţiei şi a statului de drept, ca formă de guvernămînt adecvată şi necesară oricărei societăţi a secolului XXI, indiferent de istoria, tradiţiile locale sau specificul ei cultural. Tot politic, prin acţiunea hotărîtă, inclusiv cu mijloace militare, împotriva "duşmanilor democraţiei", a celor care sînt nu doar inamici ai Americii, ci inamicii libertăţii. Viziunea oferită de discurs este că libertatea şi securitatea Americii depind azi de combaterea activă şi de înfrîngerea celor care continuă să suprime libertatea altora, a unor naţiuni, grupuri sau persoane. Terorismul nu mai apare aici ca un rău în sine, ci este redefinit ca pericol şi ameninţare, prin referire la valorile fundamentale ale democraţiei şi libertăţii, pe care încearcă să le suprime.

Cea de-a doua cale de a îmblînzi lumea ostilă a globalizării, în care, conform viziunii Preşedintelui Bush, America este chemată să-şi exercite rolul de lider, este cea economică, bazată pe capacitate de inovare şi potenţial ştiinţifico-tehnologic. Accentul interesant este aici schimbarea radicală din ierarhia competitorilor Americii: în viziunea Preşedintelui, China şi India au luat locul Europei şi Japoniei.

America nu-şi poate exercita rolul de lider, dacă nu funcţionează ca o societate eficientă. Iar combustibilul oricărei societăţi performante este speranţa. Nu speranţa ca aşteptare pasivă şi vană a unui viitor mai bun, care depinde de alţii, ci speranţa generată de viziunea şi energia care pun în operă programe sociale, strategii economice, capabile să soluţioneze problemele cele mai stringente ale naţiunii, folosind energiile naţiunii.

S-a dovedit Administraţia Bush capabilă de aşa ceva? Dis-cursul preşedintelui invocă convingător mai multe argumente, din domeniul economic, al cercetării ştiinţifice, al ges-tiunii şi reformei marilor sisteme de asistenţă socială şi medicală, al învăţămîntului şcolar, de pe frontul luptei cu SIDA sau cu consumul de droguri. Dintre toate l-am reţinut pe cel al politicii fiscale. În mandatul ultimilor patru ani, în America au fost create 4,6 milioane de noi locuri de muncă, pe fondul unei creşteri economice constante, chiar dacă nu spectaculoasă în cifre absolute. Secretul: reducerea impozitelor cu 880 de miliarde de dolari, adică aplicarea filosofiei republicane, conform căreia oamenii ştiu să cheltuias-că mai bine banii în folosul lor economic, decît statul! Desigur, asta e valabil într-o societate care cultivă spiritul întreprinzător al fiecăruia, de la tinereţe, pîn" la bătrîneţe, timp de 200 de ani!

America nu are altă opţiune decît aceea de a rămîne lider, într-o lume a cărei magmă trebuie modelată cu hotărîre şi forţă, la nevoie, conform unei viziuni a libertăţii şi democraţiei, constitutivă şi co-substanţială societăţii americane. Acesta este, pe scurt, mesajul din dis-cursul Preşedintelui Bush asupra stării naţiunii sale.

Optimist vor spune unii, nerealist vor spune alţii.

P.S. În sfîrşit, cei mult prea îngrijoraţi de erezia pro-americanismului în care naţia română se bălăcea, fără conştiinţa nici unui păcat, au acum un motiv serios de înseninare. S-a găsit o cale pentru a declanşa un val de anti-americanism, pe care îl călăresc, cu acelaşi entuziasm, înalţi demnitari ai statului român, luminaţi formatori de opinie şi desigur, indignaţi, oamenii de pe stradă. Nu s-au organizat, încă, manifestaţii "spontane" de protest în faţa Ambasadei Statelor Unite, în care să se dea foc drapelului cu dungi şi stele, dar nici departe nu sîntem. Poate că, în afară de Valentin Stan, se mai găseşte totuşi cineva să le spună românilor că principalii vinovaţi de situaţia în care s-a ajuns sînt oficialii statului român, cărora puţin le-a păsat de urmările juridice, diplomatice şi politice ale accidentului. Nu "strîmba justiţie americană", nu "dispreţul unei mari puteri faţă de vasala şi umil încovoiata Românie", nu "aroganţa super-puterii care nu dă socoteală nimănui", l-au omorît a doua oară pe Teo Peter, ci cotropitorul şi impenetrabilul dispreţ cu care autorităţile României îşi tratează cetăţenii, ignorîndu-le interesele, chiar şi în cazul grav în care le este răpită viaţa, la ei acasă, de comportamentul iresponsabil al unui oficial străin.