Rătăciţi pe insulă

În România, nimfele neoliberalismului mai atrag încă "marinarii" spre mitica insulă Ogygia chiar şi acum, când, iluzia economică a creşterii constante, ca şi cea morală a binelui public fondat pe vicii private s-au prăbuşit. Dar, cu toată amploarea crizei, noua Calypso nu şi-a pierdut nimic din farmecele sale. Deşi economia "reală" devenise o simplă anexă a baloanelor financiare ce nu au întârziat să se spargă rând pe rând, credinţa în capacitatea pieţei de a se autoregla a rămas intactă. Valoarea fictivă a activelor financiare care s-a dublat într-un timp scurt, de doar câţiva ani, în Statele Unite a antrenat o creştere economică întemeiată pe îndatorare internă şi externă pe care s-a bazat întreaga creştere economică mondială, de la cea a Chinei la cea a ţărilor emergente din Europa. Iar statele, acolo unde aceste instituţii încă mai existau - ceea ce nu a fost sau este cazul Românei, unde statul nu doar lipseşte, ci a devenit anexa grupurilor private lipsite de scrupule - au abdicat de la puterile ce le reveneau în numele amăgitoarei competitivităţi.

Economia de piaţă, lumea afacerilor, dar şi societatea însăşi trebuie salvate de la colapsul unui capitalism centrat pe consum excesiv şi lipsit de viziune. Mult prea ataşaţi acestei iluzii ideologice, "marinarii" noului Ulise nu se lasă desvrăjiţi cu una, cu două. Convinşi, poate şi pentru că provin dintr-o ţară subdezvoltată, că doar creşterea economică este soluţia pentru ieşirea din sărăcie, nu cred în alte soluţii decât cele bazate pe implacabila "mână invizibilă ". Şi totuşi, alte soluţii au fost propuse, şi nu de azi, de ieri. Desvrăjirea creşterii economice, acest remediu miraculos al neoliberalimului, a fost gândită încă de acum patru decenii. Ba chiar unul din cei mai mari economişti ai lumii, născut în 1906 pe meleaguri dobrogene, Nicolae Georges­cu-Roegen, a fost unul din apostolii descreşterii economice. Pentru Georgescu-Roegen viziunea economiştilor neoliberali dovedea o viziune mai degrabă mecanică, inspirată din fizica newtoniană, şi pentru a dovedi viciul de fond al acestei concepţii a apelat la celebra lege a entropiei pentru a demonstra imposibilitatea creşterii continue şi nelimitate. Ori, legea entropiei punea în evidenţă relaţia directă dintre utilizarea fără discernământ a resurselor naturale pentru asigurarea creşterii economice şi degradarea continuă a mediului. Chiar dacă, inspirată din termodinamică, legea entropiei aplicată proceselor economice dovedeşte imposibilitatea creşterii continue.

De aceea, Georgescu-Roegen credea, din contră, că soluţia nu poate fi susţinerea creşterii economice, ci des­creşterea. Pe fondul acestor reflecţii sub egida Clubului de la Roma a fost publicat în 1972 celebrul raport Meadows despre limitele creşterii. Criticat de apostolii neoliberalismului - chiar Hayek care în calitatea sa de "papă" neîncoronat al şcolii neoclasice a criticat teza limitelor creşterii în discursul său de la primirea premiului Nobel în 1974 - raportul lui Meadows a revenit astăzi în actualitate. În urmă cu o lună Dennis Meadows a fost desemnat laureatul pe 2009 a celei mai importante distincţii ştiinţifice japoneze, Japan Prize. Poate că şi în România, unde Mugur Isărescu nu e doar eternul guvernator al Băncii Naţionale, ci şi preşedintele Asociaţiei Române pentru Clubul de la Roma, o reflecţie sistematică asupra acestei formule de ieşire din criză, dar şi o reconsiderare a moştenirii teoretice a lui Georgescu-Roegen ar putea fi stimulată.

Dar dacă bătrânul Ulise reuşea până la urmă, după şapte ani mitologici, să se elibereze de vrăjile nimfei, neoliberalii de astăzi nu sunt capabili să părăsească "insula". Căci li se pare că deja istoria s-a sfârşit şi au ajuns în Paradis.