Război total

Statul este, în România, un obiect de cult straniu. Deşi este hulit, contestat sau eludat, chestiunile "de stat" sunt rezervate doar unei elite formate din politicieni şi, după caz, reprezentanţi ai serviciilor secrete. Interesul naţional este o fortăreaţă ferită de influenţa poporului. Mefienţi faţă de mulţime, politicienii justifică secretomania prin lipsa de maturitate a naţiunii. Mereu adolescentă, aceasta este dominată de pulsiuni, subiectivitate şi lipsă de raţiune. Acceptată în treburile interne, politica este anulată atunci când sunt luate decizii privind afacerile externe. În spatele zidurilor groase politica se metamorfozează în interes superior al statului. Conflictul natural dintre indivizi şi grupuri nu mai contează, consensul este o vorbă în vânt, căci dreptul de a defini prietenii şi duşmanii revine doar celor ce conduc. Ceilalţi nu pot decât să se supună, căci protestul este imediat catalogat ca trădare. Cam astfel stau lucrurile şi în legătură cu participarea României la războiul din Irak.

Atât propunerea PNL privind discutarea retragerii României din Irak, cât şi lipsa de consens din CSAT în privinţa acestei chestiuni au dezvăluit o dată în plus fractura care desparte clasa politică românească de societate. Pentru politicieni, prezenţa românească în Irak a fost o operaţiune de menţinere a păcii sub un incert statut ONU. În 2003 au votat fără prea multe discuţii în Parlament trimiterea trupelor alături de anglo-americani. Dar, cum insurgenţii irakieni nu fac deosebire între statutul formal al armatelor prezente, toţi soldaţii prezenţi sunt priviţi cu ostilitate fiind consideraţi trupe de ocupaţie. De aceea, încetul cu încetul cei ce se alăturau americanilor în 2003 s-au retras. Iar acum când şi italienii, după victoria Uniunii în alegerile din mai, se retrag, situaţia celor 900 de soldaţi români poate deveni problematică. Ro-mânii vor colabora din august 2006 cu trupe regulate irakiene, mult mai expuse decât contingentele străine atacurilor teroriste. Un fapt care obligă la o reexaminare raţională a situaţiei. În locul unei astfel de abordări, totul s-a transformat într-o dispută instituţională personalizată între Preşedinte şi Prim-ministru.

Refuzul obstinat al dezbaterii chestiunii irakiene se răzbună. Prea mult timp ascunsă, problema irumpe. După ce ziariştii români au fost eliberaţi din captivitatea irakiană, tema trecuse în penumbră. Surprinzătoarea propunere a liberalilor privind retragerea trupelor din Irak a dezgheţat toate conflictele mai mult sau mai puţin ascunse. Dintr-un război de poziţii, conflictul politic intern a devenit un război total. Dar problema de fond este în continuare ocultată: motivul prezenţei militare româneşti în Irak nu este dezvăluit. El ţine de interesul naţional.

Dar cine stabileşte interesul naţional? Căci naţiunea nu a fost în nici un fel consultată atunci când trupele au fost trimise în Irak. Profitând de timiditatea civică româ-neas-că politicienii s-au simţit liberi. În fond, nu aveau de suferit direct, căci eventualele victime erau oameni obişnuiţi, pentru care un contract în Irak era o oportunitate. Sub pavăza interesului naţional, România a fost prinsă într-o aventură cu sfârşit imprevizibil. În Occidentul european, din Spania în Marea Britanie, sau din Italia în Danemarca prezenţa trupelor a fost subiect de controversă. Partidele şi-au precizat clar poziţia, asumându-şi responsabilitatea. În România partidele, cu câteva excepţii, au tăcut. Şi când, într-o manieră improvizată problema totuşi se pune discuţia trece pe planul alianţelor. Ca şi când doar unii ar fi aliaţii: cei ce rămân în Irak. Ca şi când cei ce s-ar retras sau se retrag nu ar fi tot membrii NATO sau UE. Ca şi când ar fi o datorie de onoare de a cauţiona un război cu un statut internaţional tot mai discutabil.

Publicul românesc asistă la un război politic intern dus cu arme ce par a ţine de politica externă. Dar în discuţie nu este nici maniera în care se iau deciziile de politică internaţională, nici participarea cu trupe în Irak. Ca de obicei, mizele sunt meschine..