Războiul ciudat

Precaritatea mijloacelor instituţionale care a contribuit la amînarea sine die a alegerilor anticipate şi a accentuat divergenţele dintre preşedinte şi primul ministru a dus în această vară la un război ciudat. Pentru moment actorii văzuţi şi nevăzuţi ai conflictului sînt preocupaţi de consolidarea poziţiilor, de noi alianţe (formale, dar mai ales informale), de pregătirea ofensivei de toamnă. Războiul de poziţii este doar o fază în marea bătălie pentru controlul puterii. Tocmai de aceea pentru public confruntarea nu pare să aibă o miză directă. Aparent politicienii şi grupurile lor de sprijin se luptă pentru privilegii şi resurse (în formulă clasică: pentru ciolan). Pentru că cel puţin unii dintre combatanţi nu doresc extinderea conflictului spre opinia publică se mizează foarte mult pe diversiune. Debranşarea opiniei publice de la politică a fost o opţiune strategică a celor ce au controlat tranziţia românească. De aceea politica era fie un domeniu serios şi sobru, rezervat celor cu experienţă sau specialiştilor de la Ştefan Gheorghiu, (politica de stat), fie o cale spre resurse şi bogăţie (politica de partid). Oricum oamenii obişnuiţi nu aveau cum să intervină în acest domeniu. Pe de altă parte aceştia au reacţionat expulzînd politica în zona gri a corupţiei generalizate. De aceea în România opinia publică nu a jucat un rol activ. Din pasivitatea a fost scoasă doar cînd nevoile oligarhiilor o cereau (ultima oară pentru a contracara alegerile anticipate).

Războiul ciudat ale cărui ecouri se aud la buletinele de ştiri rămîne ascuns privirilor indiscrete. Totul pare să se petreacă în spatele uşilor închise ale puterii. Atenţia publicului este concentrată asupra concediilor de vară. Şi pentru că Preşedintele pleacă şi el în vacanţă, chiar dacă programul său rămîne elastic, un fel de armistiţiu s-a instalat între combatanţi. Viaţa politică părea în curs de relaxare. În acest context estival declaraţiile purtătorului de cuvînt a Preşedintelui privind influenţa unor grupuri de interese economice asupra unor miniştri a creat un moment de panică. Armistiţiu a fost abandonat? Este un atac sau un avertisment? Se fac speculaţii, se cere Preşedintelui să dea nume, să îşi asume responsabilitatea. Ca de obicei în reacţiile de presă fie se neglijează prerogativele prezidenţiale (preşedintele este liber în exercitarea mandatului său şi dispune de imunitate în privinţa declaraţiilor politice), fie se subapreciază informarea şi interesul publicului. Prin această metodă Traian Băsescu a spus publicului că ştie şi nu neglijează un subiect ocultat de partide, dar prezent. Rolul şi chiar numele magnaţilor ce se implică direct sau indirect în politică sînt cunoscute. Este un adevăr secret a la Polchinelle, toată lumea îl ştie, nimeni nu îl recunoaşte. Numele lui Voiculescu, Patriciu, Luca, Vîntu, lideri ai unor grupuri economice legate de politică, sînt pe buzele tuturor, aşa cum o parte dintre aceştia împreună cu Iacubov, Tender, Nicolae erau figurile din umbră pînă cu nici un an în urmă.

În acest joc al declaraţiilor Călin Popescu Tăriceanu a reacţionat mult prea rapid. Încercînd să contracareze cu forţa atacul prezidenţial primul ministru a solicitat serviciilor de informaţii să-i transmită informaţii privind oamenii din Guvern aflaţi sub influenţa unor grupuri de interese economice. Atac la Băsescu? Se repetă cazul Severin din 1998? Sau o acţiune pripită datorată contextului tensionat? Reacţia primului ministru a fost inabilă. Grupurile de interes economice sînt permanent în proximitatea guvernului. Nu este nimic ilegitim în acţiunea lor. Mutînd accentul de pe percepţia publică (pe care nu o poate schimba) asupra măsurilor legale primul ministru şi-a plasat declaraţia sub semnul derizoriului. Cerînd serviciilor de informaţii să îl pună la curent cu cazurile în care demnitarii şi-au folosit funcţia pentru a promova interese private sau de grup Tăriceanu, încercînd un contraatac, a trecut de fapt în apărare.

În paralel, pe alt front, mult mai important din punct de vedere strategic, se dă o bătălie surdă: reforma justiţiei. După momentul de apogeu de la începutul lunii iulie cînd Curtea Constituţională a încercat să blocheze sau cel puţin să încetinească procesul, schimbarea din justiţie s-a accelerat. Constatînd că rezistenţa deschisă nu aduce cîştigurile scontate, ba dimpotrivă, tactica de tergiversare a reformelor s-a adaptat. Iniţiativa a fost preluată de Monica Macovei care pare dispusă să meargă cît se poate de departe. De avansul de pe acest front depind toate celelalte acţiuni.

Grupurile antireformatoare din justiţie (de la CSM, din conducerile instanţelor şi parchetelor, din catedrele de specialitate) au fost mereu în complicitate cu cele economice, politice sau din serviciile de informaţii. Mandatul lor era să asigure protecţia juridică şi constituţională; în schimb, primeau accesul la protecţia politică şi informativă, precum şi accesul la anumite resurse. Actualul război de poziţii este doar o etapă de vacanţă. Pregătirile de culise şi operaţiunile de acoperire dovedesc că în toamnă vor urma confruntări dure.