Războiul puterilor

Criza economică a facilitat recrudescenţa (neo)populismului românesc în forme care trimit către perioada interbelică. Atunci criza a fost un bun prilej pentru a suspenda separaţia puterilor în stat. Ca şi atunci, nici astăzi criza nu este cauza, ci doar ocazia pe care populiştii şi antidemocraţii camuflaţi în toate partidele şi organizaţiile o folosesc pentru a opri "degradarea" pro-occidentală a naţiunii. Nimic nu mai inhibă astăzi politicienii români în ieşirile lor populiste. Şi, cum consolidarea pieţei, iar nu a democraţiei, a reprezentat prioritatea ultimelor două decenii, nu prea există antidoturi la această stare de fapt. În acelaşi timp, campania electorală pentru europene, cu nuanţele sale prezidenţialiste, în loc să dea o minimă tentă occidentală vieţii politice româneşti, accentuează tendinţele populiste. Iar miza întregii regii trece dincolo de aparenţele politice imediate şi pare să devină transformarea puterii juridice într-o anexă docilă a executivului, fie el local sau central. Şi astfel, într-un fel de joc dialectic atât de drag vechilor propagandişti comunişti, revenim de unde am plecat, la vechea experienţă totalitară, dar pe un alt nivel de dezvoltare.

Între timp, întoarcerea ostentativă către aşa-zisa tradiţie trebuie să creeze fundalul spectacolului puterii: un spectacol care mizează pe identitate. Deşi nu rimează defel cu integrarea europeană, acest spectacol se pune în scenă cu sistem. Prea puţin contează consecinţele sale. Căci, dacă cu pâinea începem să stăm rău, atunci măcar să dăm ceva circ. Poporul, o ştim de la romani, are nevoie de spectacol. Şi cum majoritatea politicienilor români trăiesc într-un prezent continuu, fără să schiţeze măcar o cât de mică deschidere către vreun interes general, efectele jocului de-a tradiţia încep să se vadă: prin cele mai ieftine trucuri populis­te, putere juridică - singura care ar putea contrabalansa binomul executiv-legislativ controlat de baronii transpartinici - este supusă unor şarje succesive. Şi, cum totul se des­făşoară sub semnul luptei pentru deblocarea reformei justiţiei realizată de marea conspiraţie a hoţilor, publicul pare pe deplin satisfăcut.

Atacul concertat şi concentrat asupra justiţiei nu este un accident de parcurs, ci unul din ultimele asalturi populiste împotriva rudimentelor statului de drept. Ca şi la mijlocul anilor "30, degringolada instituţiilor româneşti creează condiţiile instalării "ordinii". De aceea, delegitimarea elitelor, fie că este vorba despre magistraţi, profesori, medici sau funcţionari publici are ca scop anihilarea oricărei alternative societale. Lipsit de elitele sale laice poporul devine o victimă sigură a fundamentalismului de orice fel. Şi, cum partidele au fost deja compromise aproape iremediabil, de unde va veni salvarea? Misiunea de a crea starea de panică care să justifice "marea transformare" a revenit unor politicieni sau tovarăşi de drum ale căror simpatii ultra conservatoare îi dezvăluie ca duşmani ai "societăţii deschise" în sensul lui Popper: ca antidemocraţi care încearcă revigorarea trecutului mitologic în care "lucrurile simple" precum piaţa, tradiţia, familia sau "dreapta credinţă", ca şi puterea celor "adevăraţi" erau esenţiale. În rest, "scandalul" salarizării magistraţilor, aşa cum a fost cazul şi cu funcţionarii sau profesorii, ori jocul de-a echitatea prin reducerea pensiilor de "lux" nu sunt decât încercări de înveninare a opiniei publice. Iar veninul are doar în cantităţi foarte mici calităţi terapeutice