Partidele socialiste europene sunt surprinse de criza economică în plină degringoladă ideologică şi politică. În afara socialiştilor spanioli, conduşi de un José Luis Zapatero în mare formă politică, toate partidele socialiste şi social-democrate importante sunt în derivă. În Germania, social-democraţii - deşi la guvernare într-o "mare coaliţie", ori poate tocmai de aceea - nu au reuşit să depăşească moştenirea otrăvită a bunului prieten al lui "ţarului" Putin, Gerhard Schröder, şi să constituie o alternativă ideologică clară atât la creştin democraţii Angelei Merkel, dar şi la noua stângă (die Linke) condusă de Oskar Lafontaine. În Italia, Partidul Democrat al lui Walter Veltroni are nevoie de mai mult decât o manifestaţie antiberlusconiană, precum cea din 25 octombrie, pentru a ieşi din starea de prostraţie în care a ajuns după alegerile parlamentare din aprilie 2008. Iar în Franţa, Partidul socialist se află în pragul dezmembrării, după ce la sfârşitul săptămânii trecute alegerea - cu o majoritate contestabilă şi foarte probabil rezultată dintr-o intervenţie nu tocmai ortodoxă a conducerii de partid de 18 voturi din peste 137000 - a Martinei Aubry, a dus la contestarea alegerilor pentru funcţia de prim secretar din partea SégolPnei Royal şi la iminenţa sciziunii.
Nu alta e situaţia modelului social-democrat scandinav care, după o dominaţie de o jumătate de secol, se află acum în cădere liberă. În Suedia, ţara arhetip a socialismului scandinav, unde socialiştii s-au aflat la guvernare din 1936 până în 1991 şi apoi, după o scurtă pauză de trei ani, din 1994 în 2006 au trecut în opoziţie. Nici în Finlanda social-democraţii nu se mai află la guvernare din 2007, după ce au încercat să supravieţuiască la guvernare un deceniu, încercând mai multe alianţe incoerente cu partide agrariene şi conservatoare. Ca să nu mai vorbim de Danemarca, unde carismaticul lider al liberalilor din Venstre, Anders Fogh Rasmussen, se află la guvernare din 2001. Doar în Norvegia - ţară care nu face parte din UE - social democraţii lui Jens Stoltenberg, un fel de Tony Blair norvegian, au obţinut o victorie la limită în faţa conservatorilor în 2005.
E adevărat că dincolo de Canal, pe malurile Tamisei, primul ministru Gordon Brown a devenit peste noapte un fel de erou planetar, după pirueta sa ideologică de la sfârşitul lunii septembrie când s-a transformat dintr-un magician al social-liberalismului de nuanţă thatcheriană într-un promotor al intervenţionismului etatic. Considerat "salvatorul" economiei britanice, ba chiar mondiale, Brown - abjurând de la credinţa în puterea miraculoasă a pieţei de a regla raporturile economice - a revenit spectaculos în prima linie. Şi doar cu nicio lună mai devreme, la congresul New Labour de la începutul lunii septembrie, plecarea sa de la conducerea partidului şi a guvernului părea sigură. Însă nimic nu garantează că situaţia laburiştilor, aflaţi la cea mai scăzută cotaţie în sondaje de la al doilea război încoace, se va schimba. Căci criza e abia la început.
Tentate, de la sfârşitul deceniului trecut, să încheie pactul cu capitalismul - oarecum în spiritul celei de-a treia căi blairiste - partidele socialiste nu ştiu cum să reacţioneze faţă de criza economică. Şi cum socialismul european se află într-unul din cele mai dificile momente din existenţa sa postbelică, fiecare partid naţional supravieţuieşte cum poate. Poate şi din acest motiv, pentru unii, victoria lui Barack Obama a fost primită cu atâta speranţă sau neîncredere. Căci pentru cei ce îl acuză pe preşedintele ales al SUA de deviaţie socialistă, alegerea sa în fruntea administraţiei celei mai capitaliste economii e preambulul schimbării de paradigmă.
Cam aceasta e atmosfera europeană acum, când PSD încercă să revină la guvernare. Social-democraţii români, fragilizaţi de patru ani de opoziţie, încă suspectaţi de corupţie, aflaţi sub dominaţia unor lideri judeţeni nu tocmai prezentabili, nu au de unde se inspira. Şi de aceea improvizează jucând, nu întotdeauna cu convingere, cartea socială. Poate cu improvizaţiile se poate ajunge la guvernare, dar sigur nu se poate şi guverna.
Tentate, de la sfârşitul deceniului trecut, să încheie pactul cu capitalismul - oarecum în spiritul celei de-a treia căi blairiste - partidele socialiste nu ştiu cum să reacţioneze faţă de criza economică.