Răzbunarea istoriei

Nouăzeci de ani: 1 Decembrie 1918 - 1 Decembrie 2008. O perioa­dă care oglindeşte prezentul istoric al României. Nu trecutul, pentru că acesta nu este decît un decupaj cultural al prezentului, puternic impregnat ideologic, sedimentat de-a lungul timpului, atît pe rafturile bibliotecilor, în paginile tomurilor groase, făcute să impresioneze prin erudiţie, cît şi în conştiinţa socială. În realitate, fiecare societate, iar Româ­nia nu face excepţie, păs­trează în arhiva sa culturală mai multe "trecuturi", diferite între ele, scrise şi rescrise neîncetat cu fiecare generaţie, cel mai adesea pentru a servi nu Adevărul, ci intereselor puternicilor zilei. Un prezent istoric care ne obligă să spunem ceva, mai degrabă, despre Viitor. Adică despre rezultatul modului în care această generaţie, fiecare fiinţă a societăţii ei, lucrează asupra prezentului său istoric, determinînd secvenţa de evenimente care va afecta viaţa generaţiilor viitoare. Viitorul nu este aşezat în pagină nici de intenţia declarată, nici de dorinţele sau proiectele pictate în roz de politicieni, ci de o selecţie a opţiunilor sociale care păstrează, validează, dezvoltă, cultivă, duc mai departe ceva din materia prezentului.

Prezentul istoric al lui 1 Decembrie 1918 este mult mai acut decît ar putea cineva crede, dacă este să ne referim la marile structuri şi tensiuni geo-politice care domină spaţiul în care se găseşte România. Tema stabilităţii "centrului" Europei a fost resuscitată, neaşteptat de acut după încheierea oficială a războiului rece. Aceleaşi două tendinţe opuse: pe de o parte stabilizare şi consolidare, România le-a fundamentat în pilonii integrării euro-atlantice, pe de altă parte destructurarea, căreia i-au căzut deja victime Iugoslavia, Cehoslovacia şi ameninţă serios Ucraina. România nu se poate preface, astăzi, că aceste probleme nu există pe agenda politică, doar pentru că se simte în siguranţă prin apartenenţa la NATO şi UE. Chiar dacă s-ar face că nu-i pasă, există oameni politici care-i aduc aminte aproape în fiecare zi, cu atît mai mult în preajma zilei de 1 Decembrie, că Ungaria continuă să interpreteze, vocal, aria "victimei istorice", iar reprezentanţii politici ai comunităţilor maghiare din România, Slovacia, Serbia etc., pe cea a revendicărilor teritoriale.

În mod paradoxal, veriga cea mai slabă a prezentului nostru istoric este coerenţa statalităţii. Ea se manifestă, din plin, ca slăbiciune, atît pe plan intern, cît şi internaţional. În modul cel mai evident, politica româ­nească nu a reuşit să închidă dosarul revendicărilor succesive ale politicienilor ce reprezintă comunităţile maghiare din România. Escaladarea lor este continuă, iar acum notele stridente ale pretenţiilor de autonomie teritorială nu mai sunt nici măcar ascunse de pretinse subtilităţi ale traducerilor, ori ale limbajului politic. Dincolo de această temă punctuală, instituţiile statale au declarat stare permanentă de criză, iar administratorii puterii nu dau niciun fel de semne că ar fi interesaţi să le aducă la normalitate. Constituţia şi relaţiile dintre instituţiile guvernării au devenit un fel de minge cu care Executivul, Legislativul şi Justiţia joacă poarca. Cît despre capacitatea statului de-a res­pecta contractul constituţional cu cetăţenii, în virtutea căruia ar fi trebuit să asigure şanse de dezvoltare, supremaţia legii, respectarea regulilor jocului în spaţiul democratic, creşterea gradului de civilizaţie şi de siguranţă a vieţii, nici nu mai este cazul să vorbim.

În plan internaţional, slăbiciunile statale se văd cu ochiul liber, mai ales în privinţa relaţiilor cu Ucraina şi R. Moldova. Cît despre relaţia cu Rusia, suntem într-o postură mai slabă decît era Titulescu care a încercat în zadar să-l convingă pe Litvinov să semneze Tratatul cu România. Noi am semnat un tratat, dar efectele lui sunt departe de-a limpezi relaţiile de fond ale spaţiului nostru răsăritean.

Oricît ar putea să pară de neverosimil, generaţia acestui prezent istoric are ca temă refundamentarea Statului România. O misiune pe care generaţia lui 1918 a reuşit să o rezolve, dar pe care Istoria, răzbunătoare cum este, ne-o repune pe tapet!