Reforma necesară a justiţiei

Reforma justiţiei este prima prioritate a integrării în acest moment, prioritate din păcate amînată pînă acolo încît a trezit reacţia ameninţătoare a UE. Mesajul acesteia este foarte clar: nu faceţi reforma justiţiei, nu intraţi în Uniune.

Ar trebui să nu fie foarte dificil, căci de la reforma justiţiei toată lumea, românii şi UE deopotrivă, aşteaptă o nouă justiţie română, care să îndeplinească doar trei condiţii: (1) să fie independentă; (2) să fie competentă; (3) să fie eficientă.

În acest moment nu există nici o îndoială în rîndul opiniei publice, al mass-mediei şi al specialiştilor europeni (şi nu numai) că justiţia română este, cel puţin o parte a ei, prea puţin independentă, prea puţin competentă şi că eficienţa ei lasă mult de dorit. Pentru a îndrepta aceste lucruri avem nevoie de o reformă a justiţiei pe care iată că, după atîţia ani încă nu am făcut-o.

Prima întrebare care se ridică este dacă o asemenea reformă este greu de făcut. Un răspuns dat de bună credinţă este că unele părţi se pot face mai uşor decît altele. De exemplu, pentru ca justiţia să fie la adăpost de presiunile politice, trebuie să reduci la maxim puterea şi influenţele pe care guvernul, parlamentul, preşedintele şi alţi oameni politici, mai ales minis-trul justiţiei, le pot avea faţă de judecători. Această reducere se poate face simplu şi repede, prin intermediul unor legi, care să nu permită ministrului jus-tiţiei sau guvernului, sau preşedintelui să-i schimbe, ori să-i pedepsească pe judecători. Dar aceste legi nu s-au dat, nici imediat după revoluţie, nici în timpul primei guvernări PDSR, nici în timpul primei guvernări CDR.

Sub presiunea UE, o parte dintre legile necesare au fost adoptate, dar nu toate. Unele mai rămîn încă a fi modificate. De exemplu, legea privind organizarea puterii judecătoreşti mai este încă în "dezbatere" între jurişti şi abia peste vreo două luni va ajunge în Parlament.

Dar justiţia nu este supusă doar influenţelor politice, ci şi a celor private. Pe scurt, imaginea publică despre judecători este că pot fi corupţi. Cum fereşti justiţia de corupţie este o problemă care nu a fost definitiv rezolvată nicăieri în lume. Ceea ce se poate, însă, obţine este să faci corupţia din justiţie extrem de periculoasă şi costisitoare pentru cei care o practică. Asta se poate prin supravegherea atentă a funcţionării justiţiei şi a sentinţelor date. Şi, cum această supraveghere nu o pot face politicienii - căci justiţia trebuie să fie independentă de ei - soluţia clasică care s-a adoptat ca judecătorii să fie verificaţi tot de judecători, ei devenind astfel un corp profesional care este răspunzător de propria sa funcţionare, de imaginea publică pe care o are şi de actele pe care le comite. Şi aici, începutul se poate face repede şi bine cu o serie de legi bine scrise, dar, deocamdată aceste legi mai întîrzie.

O justiţie cinstită încă nu înseamnă nimic, dacă este lipsită de competenţă. Nu ştiu cît de coruptă şi dominată politic este justiţia română, dar ştiu că în materie de competenţă are mari goluri. De altfel, normale, căci România s-a schimbat atît de repede, încît judecătorii români au învăţat şi ei, în puţinul timp liber care le-a rămas, ce au putut. Cel mai puţin au reuşit să înveţe despre economia de piaţă, despre contabilitate, despre relaţiile financiare etc. Astfel încît capacitatea justiţiei româneşti de a sancţiona încălcarea regulilor economiei de piaţă este, în acest moment, îngrijorătoare. Unul din motivele pentru care combaterea corupţiei, la toate nivelurile, este dificilă este tocmai această lipsă de pregătire a judecătorilor în domeniu. Şi de aceea procese precum cele ale bancrutelor frauduloase, ale falimentelor bancare sau ale fondurilor de investiţii, ale tranzacţiilor aranjate pe bursă etc. nu au nici o şansă să stopeze asemenea practici sau să facă dreptate celor păgubiţi.

O soluţie rapidă aici nu se întrevede, căci nu poţi să-i înveţi pe judecători economie de piaţă de pe o zi pe alta. Ei trebuie şcoliţi şi unul dintre reproşurile aduse autorităţilor romîne în domeniu este că fac prea puţin pentru pregătirea profesională a judecătorilor. Nu numai în domeniul economic, ci în toate domeniile.

Nu în ultimul rînd, se ridică problema eficienţei actului de justiţie. Eficienţa este extrem de importantă, pentru că ea este una din puţinele mijloace prin care justiţia îi poate proteja pe nevinovaţi împotriva abuzurilor, mai ales ale abuzurilor statului. În condiţii de ineficienţă a justiţiei, un nevinovat bine acuzat poate petrece cîţiva ani în închisoare aşteptînd ca o instanţă obosită, copleşită de numărul mare de cazuri şi prea puţin pregătită să îi facă dreptate. Sau poate pierde o grămadă de bani, mai ales dacă ţinem cont că în România inflaţia este încă suficient de mare pentru a face să se "topească" orice datorie.

Nici problemele de eficienţă nu se rezolvă de pe o zi pe alta, iar rezolvarea lor presupune două lucruri: mai mulţi bani pentru justiţie şi mai bine gestionaţi. Or, în ciuda sumelor alocate, este evident că justiţia nu are bani. Nu e nevoie de statistici. Oricine intră într-un tribunal îşi dă seama de asta.

Or, Raportul Parlamentului European a avut măcar această parte bună. Ameninţîndu-ne că nu vom fi primiţi în Uniunea Europeană dacă nu facem reformă în justiţie, UE ne sileşte ca foarte repede, în numai cîteva luni de zile să facem cît mai mult din ceea ce trebuie. Să adoptăm legile încă "în dezbatere". Să facem şcoli pentru judecători, grefieri, poliţia alocată justiţiei, gardieni din închisori etc. Să dăm mai mulţi bani, nu neapărat pentru salariile judecătorilor, ci pentru arhive, computere, circulaţia documentelor, documentare, servicii profesionale oferite instanţelor şi chiar şi pentru clădiri şi mobilier, căci starea jalnică a locurilor în care se împarte dreptatea nu are deloc darul să mărească încrederea necăjiţilor (căci doar necăjiţii ajung în instanţe) în zeiţa cea legată la ochi, cu sabie şi balanţă în mînă.