Regula de sănătate

Societatea românească se află în suferinţă, iar acest lucru este vizibil, palpabil şi chiar contondent, uneori, pentru cei mai mulţi dintre cetăţenii ei. Mai puţin clar este faptul că maladiile nu se datorează, aşa cum se presupune cu prea mare uşurinţă, unei debilităţi a "sistemelor imunitare", sechelelor trecutului sau deficitelor structurale ale României, ci faptului că, la noi, existenţa şi întreţinerea acestor boli este mină de aur, la propriu, pentru cei care fac afaceri din exploatarea slăbiciunilor, fie ele general umane sau administrative, legale, birocratice, politice etc. Din asta se cîştigă infinit mai mult decît ar putea cineva spera să agonisească, dacă ar intra în "afacerea" combaterii şi a eradicării bolilor noastre sociale.

Lanţul vicios n-ar putea să existe, însă, dacă la mijloc nu s-ar afla verigha esenţială a autorităţii. Veriga este necesară, iar rostul ei este să fie cît mai slabă. Cei bine plasaţi în raport cu puterea au, astfel, acces les­nicios pe "piaţa" avantajelor ilicite şi a contractelor frauduloase pe bani publici.

Nu este de mirare că împotriva autorităţii, de orice fel, în societatea noastră, grupuri specializate în lupta de gherilă duc o permanentă şi neîn­durătoare bătălie. Nu pentru a distruge autoritatea, ci doar pentru a o face cît mai slabă.

După mandatul actualului Preşedinte al României, un lucru va fi sigur: autoritatea funcţiei prezidenţiale va fi definitiv redusă. De la statutul de "înaltă magistratură a statului", pusă de textul constituţional, nu atît în afara cadrului politic, cît în folosul general al bunei funcţionări a instituţiilor de guvernare, de unde şi necesara "neutralitate politică" a Preşedintelui, oricine şi toată lumea va şti că funcţia prezidenţială nu este decît o altă unealtă de care te poţi folosi, cum îţi cade mai bine la socoteală, pentru a-ţi atinge obiectivele politice şi a-ţi satisface interesele, oricare ar fi acelea. După cum oricine va studia lecţia actualului mandat prezidenţial va şti că nu există niciun fel de penalitate, politică, juridică sau administrativă, care l-ar putea împiedica pe deţinătorul mandatului să facă doar ceea ce-l taie capul, iar nu ce spune Constituţia. În acelaşi chip se comportă, nu de ieri de azi, ci din prima zi a "democraţiei noastre originale", administraţia de la toate celelalte nivele. Guvern şi agenţii guvernamentale, consilii judeţene şi locale, primării, toate sunt, înainte de orice, fabrici administrative menite să producă venituri, cît mai grase, legal şi mai ales ilegal, pentru fericiţii deţinători ai mandatelor elective. Cine are nevoie, în aceste condiţii, de autoritatea legală, bine şi deplin exercitată? Noi, cetăţenii, desigur, doar că nu noi dictăm regulile jocului, ci cei aflaţi în funcţiile de autoritate.

De la autoritatea adminis­trativă mă mut la cea a valorilor, la autoritatea simbolică, la fel de importantă pentru buna funcţionare a oricărei societăţi. Şcoala şi Biserica sunt cele două instituţii care ar trebui să exceleze pe acest teritoriu. Ce se întîmplă cu amîndouă, se vede limpede. Sunt slăbite în autoritatea lor, chiar de către cei care ar trebui să le-o întărească. Bîntuie la noi o furie a demolării clasicilor! Cu totul de înţeles, dacă te gîndeşti cît de incomode pot fi statuile care au greutatea lor proprie, mai ales pentru cei care se cred statui, dar plutesc inevitabil la suprafaţa culturii, în virtutea legii universale a lui Arhimede! De ce s-ar înscrie însă o autoritate publică, cum este Ministerul Educaţiei, în această bătălie anti-cultură şi anti-valoare? De ce au devenit atît de indezirabili Eminescu şi Caragiale pentru examenele noastre de bacalaureat? Mis­terul se dezleagă dacă ne uităm cu cine sunt înlocuiţi "dinozaurii" clasicismului pe biletele cu subiecte ale can­didaţilor. Cu non-valori, mult mai accesibile "pu­blicului larg" de gură cască şi, deci, mai vandabile!

Biserica ortodoxă, la rîndul ei, ratează tot mai puţine prilejuri de a-şi reduce autoritatea morală de care ar trebui să se bucure. Înalţii ierarhi par însă mai interesaţi de "publicul religios" şi zgomotul pe care îl face în jurul locaşurilor de cult, în cîteva zile pe an, decît de misiunea lor spirituală şi mai ales de misiunea bisericii ca autoritate în societate. Altfel, cum să-ţi explici uşurinţa cu care s-a dat învoire la înregimentarea politică a preoţilor, sub pretextul că Biserica, prin slujitorii ei, trebuie să aibă putere de decizie în comunităţile locale. Aşa este, trebuie să aibă putere de decizie, dar dacă din putere spirituală ea a fost redusă la putere administrativă şi politică, atunci cu siguranţă a avut loc o masivă hemoragie de autoritate. În interesul cui? Cu siguranţă, nici al Bisericii, nici al celor care-şi caută, în sînul ei, ghidul de spiritualitate.

În societatea chineză, medicul era plătit de comunitatea pe care o îngrijea. Iar plata era cu atît mai mare, ca şi stima în care era ţinut, cu cît starea de sănătate a localnicilor era mai înfloritoare. Dimpotrivă, era rău plătit, la rigoare, chiar biciuit şi alungat, dacă starea de sănătate a comunităţii se înrăutăţea masiv.

Administratorilor treburilor publice, de la noi, ar trebui să li se aplice acelaşi tratament. Astăzi, n-am mai sta atît să ne întrebăm dacă X sau Z a fost sau nu un primar bun. Starea de sănătate a localităţilor noastre vorbeşte de la sine! Regul­a ar avea ca efect sigur scăderea înghesuielii de candidaţi pentru funcţiile publice iar, în scurt timp, formarea unei "breasle" de meseriaşi, din ce în ce mai competenţi în administrarea afacerilor publice, interesaţi nu de slăbirea autorităţii, ci de creşterea ei, a căror bunăstare ar fi legată direct şi fără echivoc de dezvoltarea comunităţilor în care îşi exercită profesia şi vocaţia.