Remaniere şi schimbare

Tevatura privind viitorul politic al relaţiilor dintre partidele care asigură guvernarea şi viitorul actualului guvern Tăriceanu a început din nou să se aprindă.

Regula principală a oricărei guvernări de coaliţie din spaţiul politic românesc se verifică şi în cazul acesteia, fără greş: pe măsură ce timpul trece, tensiunile, în loc să se reducă, se accentuează. În loc de un mecanism tot mai bine rodat şi aşezat al relaţiilor dintre politică şi guvernare, avem două teritorii separate, dacă nu chiar segregate. Unul, cel al politicii, unde apetitul pentru ciondăneală, confruntare şi sfadă urcă precum seva caldă a primăverii în capilarele copacilor răsfăţaţi de soare, celălalt, al guvernării, unde fiecare face ce-l taie capul, după care descoperă că era mai bine altfel şi atunci vrea să facă altfel, ciclul încercărilor şi erorilor reluîndu-se nestingherit cît e mandatul de lung, totul decontat pe nervii, banii, timpul şi liniştea noastră, alegători şi plătitori de impozite.

Care sînt argumentele în favoarea remanierii? Singurul argument de fond, dar care în mod paradoxal nu a fost invocat de nimeni, ar fi necesitatea ca actuala formulă de guvernare să-şi creeze o identitate şi structuri care să o scoată în sfîrşit în lume. Din punct de vedere al instrumentelor şi chiar al modalităţilor de guvernare, actuala putere nu a făcut altceva decît să preia uriaşa uzină adminis-trativă pe care a dezvoltat-o PSD-ul şi să încerce din răsputeri să o facă să funcţioneze în continuare. S-a bucurat că e mare şi au fost locuri suficiente pentru toţi veleitarii, dar preţul este ca în loc să servească guvernării, mai degrabă o încurcă. Din această perspectivă, restructurarea formulei administrative şi, o dată cu ea a formulei guvernului, este o necesitate. Speriat de perspectiva de a fi el însuşi "remaniat", premierul a scăpat porumbelul, declarînd că nu ar fi o prioritate a guvernului său. Dacă nu e, ar trebui să fie! O cer şi interesele guvernării şi cele politice, ale partidului pe care domnul Tăriceanu îl conduce.

Contra-argumentele remanierii sînt cît se poate de numeroase. Orice remaniere va face ca tensiunile, deja existente între parteneri, să atingă cote la care s-ar putea să nu mai fie gestionabile. În loc de guvernare, titularii diferitelor posturi se vor ocupa mai mult de cum să-şi asigure supravieţuirea în noua formulă, decît de dosarele pe care ar trebui să le rezolve. Dacă remanierea înseamnă şi reducerea funcţiilor la nivelul guvernului, respectiv al administraţiei locale, problemele sînt şi mai mari. Întrebarea este dacă actuala formulă politică ar putea supravieţui unei reorganizări, urmată de remaniere? Cel mai probabil că nu! Dacă totuşi se face, atunci ori se intră într-o criză prelungită, modelul CDR, pe care PSD-ul abia aşteaptă să o poată exploata, ori se intră pe varianta Băsescu, a alegerilor anticipate. Dilema lui Tăriceanu este clară: ori guvernează cu o structură parazitară şi prea puţin eficientă, dar care-i asigură inerţia, ori încearcă să o restructureze, cu rezultatul cel mai probabil că el însuşi nu va putea supravieţui procesului - "sindromul Gorbaciov."

Întrucît din această dilemă nu putem ieşi, rămîne să analizăm varianta schimbării de guvern. Să notăm, în treacăt, că nici actuala Constituţie nu a rezolvat cu claritate problema remanierilor şi a schimbărilor de guvern în cadrul aceluiaşi mandat parlamentar. Confuzia merge pînă acolo încît se vorbeşte de "remanierea premierului", ceea ce este pur şi simplu o prostie. În orice sistem democratic, cît de cît serios, guvernul nu este altceva decît "echipa Premierului" care a primit ca atare investitura Parlamentului. Dacă pleacă premierul nu mai avem de a face cu remaniere, ci cu schimbarea guvernului. Ori la noi şi aici domneşte ceaţa. În afara votului de neîncredere în Parlament, schimbarea guvernului/premierului nu are soluţie.

Din reacţiile politice de pînă acum rezultă cu claritate că, în afara Preşedintelui Băsescu, nimeni nu pare interesat de o schimbare de guvern. PUR, deoarece a fost direct vizat cu scoaterea din formula de guvernare. În realitate, eliminarea PUR nu se poate face decît dacă au loc alegeri. Trimiterea sa în opoziţie, păstrînd actualul mandat parlamentar echivalează cu sinuciderea politică, pentru că nu mai există majoritate. Sesizînd acest lucru, liderii politici ai PNL şi PD au pornit o goană disperată pentru a "racola" parlamentarii altor formaţiuni, inclusiv ai PUR. O operaţiune care chiar dacă ar avea ca efect o nouă majoritate, este cu greu una pe care să te poţi baza. Sindromul "calului troian" ar trebui să dea coşmaruri celor care azi se entuziasmează la ideea că vor avea în curînd 10-15 "transfugi" ori "traseişti" politici în rîndurile lor.

La rîndul său, PNL (atît structurile de vîrf, cît şi organizaţiile) nu vede nici o raţiune în desfăşurarea de alegeri anticipate. Mult înainte de a fi dat în pîrg, fructele guvernării sînt încă verzi şi acre. Alegerile ar putea fi o încercare prea mare pentru o guvernare atît de fragilă. Singura speranţă a PNL este continuarea mandatului pînă cînd se vor vedea şi semnele bune ale guvernării, adică cel mai probabil la expirarea naturală a actualului mandat parlamentar.

Nici din perspectiva PD-ului, lucrurile nu stau mult diferit. Dacă ţinta politică este slăbirea PNL, poate că alegerile anticipate ar putea fi o soluţie. Dacă ţinta este slăbirea PSD şi repoziţionarea pentru recîştigarea statutului pierdut de prima formaţiune de sorginte socialistă din România post-revoluţionară, PD ar trebui să mai aştepte puţin cu alegerile anticipate. Cel puţin atît cît ofensiva anti-corupţie va face ceva victime la vîrf în rîndurile PSD, pentru a crea panică şi dorinţă de "re-adăpostire" a unora dintre actualii lideri şi membri ai PSD.

Oricum am da-o şi oricum am suci-o, schimbarea de guvern nu pare o soluţie decît din perspectiva ambiţiilor de la Cotroceni. Cît despre reorganizarea formulei de guvernare, urmată de remaniere, ea ar fi necesară, dar s-ar putea termina prost nu doar pentru cei remaniaţi, ci şi pentru remaniatori.