Republica analfabeţilor

I se spunea "Harry". Era profesor plin de economie politică în primul meu an de studenţie la Universitatea Bucureşti. Unii îl considerau "simpatic", ceea ce era, de regulă, un eufemism pentru "trăznit". Ameninţa că ne duce în pieţele de zarzavat pentru a studia, la faţa locului, formarea preţurilor.

Se pare că Harry nu fusese tot timpul un personaj bonom. Prin anii "50 ar fi venit cu pistolul la facultate, să arate el unde este puterea populară... Fusese în tinereţe lăcătuş, pe la "Timpuri Noi", din câte am auzit. Odată cu instaurarea socialismului fusese promovat direct asistent universitar. Un accident auto, prin anii "70, ar fi necesitat nişte formalităţi birocratice, ocazie cu care s-a descoperit că profesorul Harry nu avea bacalaureatul. A fost nevoit să se înscrie la liceu, la seral. Ziua preda economie la facultate, seara mergea la buchisit despre Ion Creangă.

Mi-am adus aminte de Harry când am citit despre iniţiativa legistativă a câtorva parlamentari socialişti care cer să se permită înscrierea la facultate a celor care nu au luat bacalaureatul. Pentru a înţelege sensul acestei iniţiative trebuie să o analizăm într-un context istoric mai larg.

Statele naţionale care au apărut ori s-au consolidat în secolul al XIX-lea au avut ca unul din scopurile lor principale educaţia poporului. Din mai multe motive. Primul ar fi emanciparea. Fără educaţie, au argumentat reformatorii, nu există progres sau libertate. Al doilea ar fi strategic: ştiinţa şi tehnica contribuie la sporirea puterii statului. Al treilea, în fine, este unul conservator. Educaţia perpetuează, consolidează ori reformea-ză ierarhiile sociale. Pentru omul secolului al XIX-lea, ca şi pentru predecesorii săi, ordinea socială presupune, cu necesitate, distincţia dintre superiori şi inferiori.

Asupra acestui din urmă punct s-a concentrat critica socialiştilor. Este interesant de observat că majoritatea teoreticienilor clasici ai socialismului nu au avut o carieră universitară, iar în unele cazuri nici măcar o educaţie universitară. Marx, Engels şi Lenin sunt cele mai mai bune exemple de savanţi care au dat sfaturi tuturor, dar care nu au deţinut niciodată o catedră.

Pentru socialişti, aşadar, Universitatea a fost întotdeauna un loc sus-pect, prea aristocratic sau prea burghez. Drept este că şi universitarii au replicat. Până la Al Doilea Război Mondial, unele dintre cele mai devas-tatoare pagini critice la adresa socialismului au fost scrise de universi-tari, care au fost ostili doctrinelor egalitarismului şi determinismului marxist.

După instaurarea regimurilor marxiste, atitudinea faţă de educaţie a fost, în cel mai bun caz, duală. Pe de-o parte, socialiştii au preluat, într-o formă crudă, discursul naţionalist despre emancipare. Au făcut mare caz de campania de "alfabetizare". Publicarea de cărţi şi de revis-te a devenit un pretext pentru propagandă a valorilor sovietice. Au finanţat institute şi facultăţi în domenii de interes strategic pentru stat.

Pe de altă parte însă, socialiştii au declarat un război nemilos culturii. Facultăţile de ştiinţe umaniste au fost printre primele vizate. Intelectuali de marcă precum Blaga sau Anton Dumitriu au fost marginalizaţi sau persecutaţi. În locul lor a apărut Harry, împreună cu tovarăşii săi.

Ca şi socialiştii din prezent, aceia credeau şi ei că lucrurile sunt, în fond, simple. Teoriile acestea burgheze, complicate, sunt inutile, dacă nu cumva greşite şi primejdioase. Ştiinţa este, de fapt, o construcţie elementară, cu câteva adevăruri evidente. De aici decurge că toate "sofis-ticăriile" acestea universitare nu sunt decât subterfugii ale unor filfizoni.

Aşadar, nu trebuie să ştii latină sau matematică pentru a intra la facultate. Nu trebuie să ştii nici măcar limba română. Curând, programele universitare au fost reduse la o caricatură, în numele însuşirii unor "cunoştinţe practice". Una dintre fobiile socialiştilor a fost aceea faţă de teorie, socotită un fel de "bla-bla". Pentru ei era chiar de dorit să ai studenţi sau profesori ale căror singure merite erau fidelitatea faţă de "organizaţia de bază" şi un spirit brut, de mânuitor de manivelă.

Dacă idealul burghez al educaţiei cuprindea rafinamentul, acela al educaţiei socialiste încuraja tupeul. Dacă lucrurile sunt simple, atunci indivizii aceştia care se ocupă de istorie medievală sau de constituţiile Franţei sunt nişte idioţi, nu-i aşa? Le arătăm noi, mama lor de fascişti! Chiar dacă nu avem nici cea mai mică idee despre ce vorbim. Doar pe baza intuiţiei că domeniul şi omul de criticat sunt de dispreţuit. De unde rezultă că nu merită să cunoaştem alt-ceva decât un nume şi un prenume, să ştim unde să direcţionăm nişte insulte.

Unul dintre marii gânditori liberali moderni, Leo Strauss, a avansat ideea unei "aristocraţii universale" ca ideal al unei societăţi bine ordonate. Ajungem la acest nivel prin educaţia clasică, argumenta el. În contrast, socialismul doreşte o egalitate cu capul în jos, o republică a analfabeţilor.