Republica şi alegerile

Lipsa de coerenţă a vieţii politice româneşti este oglinda vie a incapacităţii partidelor şi a celorlalţi actori instituţionali de a elabora programe capabile să articuleze schimbările necesare societăţii româneşti. Partidele şi liderii politici inventează teme de dezbatere şi priorităţi de guvernare doar pentru că li se par nimerite, pe gustul publicului, sau în măsură să asigure mai multă vizibilitate, eventual mai mult sprijin electoral. Aşa a reapărut pe scena noastră politică tema revizuirii Constituţiei. Este unul dintre puţinele cazuri în care întîmplarea şi improvizaţia îşi dau mîna pentru a da la iveală un filon esenţial pentru economia politicii româ­neşti: întemeierea şi rolul instituţiilor fundamentale în gestiunea guvernării, asigurarea unui spaţiu instituţional coerent, capabil să susţină atît competiţia, cît şi cooperarea actorilor politici.

Întrebarea care a fost recent aruncată pe piaţă este: Parlament unicameral sau bicameral?

Nu este de mirare că singurii beneficiari ai parlamentaris­mului nostru lăbărţat, ocupanţii comodelor fotolii legislative, încărcaţi de privilegii şi ocoliţi de orice răspundere politică sau socială, pentru activităţile lor politico-legislative, au fost primii care să respingă ideea unui Parlament unicameral.

Argumentele teoriei sunt însă împotriva lor şi în favoarea unei "revoluţii" în acest domeniu.

Bicameralismul are doar două întemeieri constituţionale:

necesitatea reprezentării, pe criterii diferite, a două categorii distincte de subiecţi politici - entităţile statale componente ale unei federaţii şi electoratul ca entitate unică, purtătoare de suveranitate;

existenţa recunoscută şi acceptată a două surse diferite, dar necompetitive, de legitimitate pentru exerciţiul guvernării, ambele purtătoare ale atributelor de suveranitate - electoratul ca subiect colectiv şi respectiv de instituţia Casei Regale (Rege/Regină).

În ambele cazuri, alături de Camera legiuitoare principală, care exprimă voinţa suverană şi opţiunile electoratului ca subiect colectiv, funcţionează şi a doua cameră (Senat), cu funcţii legiuitoare limitate la rolul de moderator şi "sfătuitor înţelept" în procesul evaluării legilor. Raporturile decizionale şi rolul celor două instanţe ale reprezentării politice sunt precis codificate şi complet diferenţiate.

Excepţia care confirmă regula este Franţa care, deşi stat naţional unitar, are şi Senat. Constituţia Franţei rezolvă aparenta contradicţie, recunoscînd comunităţilor locale/regionale vocaţia de reprezentare a voinţei naţionale. La noi, tradiţia bicameralismului din perioada interbelică, atît de invocată de adversarii schimbării actualului sistem incoerent al reprezentării parlamentare, avea ca temei exis­tenţa Casei Regale ca sursă de autoritate a guvernării, în condiţiile predominenţei absolute a Camerei legiuitoare, ce exprima voinţa electoratului.

Prin urmare, din punct de vedere conceptual, republica noastră post-decembristă nu are niciun temei pentru bicameralismul incoerent şi dis­funcţional pe care l-a instituit, altul decît clientela politică pletorică a partidelor, al cărui nesaţ consumist nu putea fi satisfăcut decît din banii publici.

Nu ne rămîn decît două soluţii care pot clarifica şi ordona viaţa noastră constituţională.

Prima este să acceptăm un Parlament unicameral, ceea ce va simplifica enorm viaţa politică, în beneficiul alegătorilor. Ce ne facem, însă, cu pericolul "dictaturii parlamentare", cu pericolul "legilor pe bandă rulantă", cu "monopolul politic al majorităţii" etc. Toate aceste spaime, întreţinute şi exploatate de adversarii revenirii la normalitate, trimit fie la probleme care nu există, ("dictatura majorităţii" este o regulă fundamentală a democraţiei!), fie la unele ce pot fi cu uşurinţă rezolvate, prin regulamentele de funcţionare a Parlamentului.

A doua soluţie este să cons­truim un bicameralism func­ţional, pornind de la rădăcină, adică de la recunoaşterea, în sistemul constituţional, a vocaţiei Casei Regale de-a exprima suveranitatea naţională, dimpreună cu corpul electoral naţional, şi în consecinţă de-a fi sursă simbolică a autorităţii de guvernare. În acest fel, politica românească ar face proba maturizării sale, depăşind falsul antagonism dintre Republică şi Regalitate, întreţinut ideologic şi exploatat politic în ultimii 60 de ani.

Rămâne de văzut dacă atmosfera dezlânată a dezmăţului nostru electoral va fi în stare să pună, din întâmplare şi prin improvizaţie, piatra de temelie a unui alt edificiu constituţional pentru viaţa politică a României.