Responsabilitate, morală şi alegeri

Relaţia dintre politică şi morală a fost, şi a rămas, un permanent subiect de controverse pe care perioadele electorale îl readuc în atenţia opiniei publice. Realiştii au privilegiat eficienţa politică (precum cucerirea puterii sau creşterea nivelului de trai ori a securităţii individuale sau colective) în raport cu morala; moraliştii în schimb au urmărit mai degrabă să-şi impună viziunea despre bine (ca Bine comun sau, mai liberal, ca interes comun, general sau naţional) pentru care eficienţa era doar un mijloc. Deşi obiectivele sale sînt considerate amorale, totuşi politica nu poate face abstracţie de exigenţele morale. Relaţia bani-politică, mult mai vizibilă în perioadele electorale datorită costurilor de campanie, mereu mai extravagante, a zdruncinat, aici sau aiurea, fundamentul politicii: încrederea în clasa politică. Moralizarea vieţii politice a devenit astfel o temă prioritară a reformei politice.

Statele Europei occidentale au trecut, încă de la mijlocul anilor "80, prin crize ce au determinat, ca formă a moralizării spaţiului politic, creşterea controlului asupra finanţării partidelor şi campaniilor electorale. Legislaţia adoptată atunci a început, încet, dar sigur, să îşi facă simţite efectele. Cel mai recent eveniment în această serie (scandalul "mîini curate în Italia" la începutul anilor "90, donaţia ilegală primită de Helmut Kohl pentru Uniunea Creştin Democrată din Germania pentru alegerile din 1998) creează un precedent în politica europeană. Pe 30 ianuarie 2003, Tribunalul din Nanterre, lîngă Paris, l-a găsit pe Alain Joupe, preşedintele partidului de guvernămînt din Franţa, Uniunea pentru o Mişcare Populară, vinovat de corupţie politică (infracţiuni la legea finanţării partidelor în 1993 şi 1995) şi i-a interzis, printre altele, participarea, pentru 10 ani, la competiţiile electorale. În plină campanie pentru alegerile regionale, ce vor avea loc peste două luni, UMP va acuza din plin această lovitură. Partid apropiat preşedintelui Jacques Chirac, creat în 2002 după alegerile prezidenţiale, prin unirea mai multor partide de nuanţă conservatoare, UMP domina, pînă la acest eveniment neaşteptat (vezi reacţia de surpriză a primului-ministru francez Jean Pierre Raffarain), scena politică franceză şi părea favorit pentru regionale. Motivul pentru care s-a pronunţat această sentinţă poate părea derizoriu în România: Alain Joupe a fost condamnat pentru că a folosit în campania electorală persoane care erau angajate formal la primăria din Paris unde Jacques Chirac deţinea funcţia de primar. Devenit şef al guvernului între 1995 şi 1997 pentru serviciile aduse în campania prezidenţială din 1995 lui Jacques Chirac, Alain Joupe a fost cel mai impopular prim-ministru francez din ultimii 20 de ani, fapt ce a condus la eşecul electoral de la alegerile anticipate din 1997 cînd socialiştii au revenit pentru 5 ani la guvernare. Cu ocazia alegerilor prezidenţiale din 2002 fostul prim-ministru a revenit în prim-planul vieţii politice franceze şi părea candidatul favorit la succesiunea lui Jacques Chirac în 2007.

Apariţia unor instrumente juridice capabile să asigure controlul vieţii politice, dublate de o justiţie independentă şi de o societate structurată şi avizată, pot (recentul exemplu francez o demonstrează) să contribuie la reforma clasei politice. Oricare va fi deznodămîntul acestui scandal (Joupe va face recurs) clasa politică franceză va fi mult mai atentă la modul de utilizare a fondurilor, publice sau private, în campanie.

O situaţie asemănătoare a cunoscut şi Italia unde, controversata lege care în iunie 2003 acorda, printre altele, imunitate lui Silvio Berlusconi, prim-ministrul italian implicat în numeroase scandaluri de corupţie din 1990 încoace şi aflat, de asemenea, înaintea unei campanii electorale, a fost declarată neconstituţională.

În România legislaţia finanţării impune limite formale ale contribuţiilor (donaţii, cotizaţii, subvenţii) financiare către partidele politice, dar nu asigură instrumente viabile de control şi sancţiuni veritabile. Izolate în Parlament, obsedate de aranjamentele de campanie, partidele româneşti au pierdut contactul cu societatea. În noiembrie 2003, după Barometrul de Opinie Publică al Fundaţiei pentru o Societate Des-chisă, 51% dintre români credeau că nici un partid politic nu reprezintă interesele cetăţenilor, contra 30% care considerau că există cel puţin un partid care să reprezinte interesele cetăţenilor. În ceea ce priveşte formarea listelor pentru alegerile parlamentare, subiect de actualitate, 44% dintre respondenţii Barometrului de Opinie Publică din iunie 2003 considerau că majoritatea locurilor pe listă sînt cumpărate, faţă de 7% care considerau că nici un loc nu este cumpărat, iar în privinţa listelor pentru consiliile locale 34% dintre subiecţi considerau că locurile pe aceste liste sînt cumpărate, doar 11% crezînd că nici un loc nu este cumpărat.

Această stare de spirit dezvăluie suspiciunea generalizată în raport cu clasa politică. Calculele electorale şi interesele de scurtă durată induc partidelor politice impresia unei situaţii episodice, relativ simplu de depăşit o dată alegerile trecute. Realismul sau cinismul multor exponenţi ai clasei politice româneşti îi împiedică să realizeze fractura care separă politica de societate. Blocarea re-formei politice va accentua dis-tanţa dintre partide şi cetăţeni şi va crea obstacole suplimentare în procesul de democratizare al societăţii româneşti.