Restructurarea de operetă

Încă de la începutul ultimului mandat prezidenţial Iliescu şi a primului (dar şi ultimului?) mandat guvernamental Năstase, în decembrie 2000, o senzaţie de sfîrşit de domnie se făcea simţită. Interesul de a se reconcilia cu istoria dublat de controlul discret, dar sigur al guvernării, pe de o parte, consolidarea puterii şi rezolvarea problemei succesiunii la conducerea partidului, pe de altă parte, agitau, artificial, o atmosferă de sfîrşit de stagiune. Pe măsură ce timpul a trecut, decalajul dintre liderii formali sau informali ai PSD şi epoca, dar mai ales societatea în care trăiau, s-a accentuat. Deşi politica este domeniul cel mai expus prezentului, cel mai deschis viitorului, deşi sunt consideraţi politicieni experimentaţi, ba chiar oameni politici, deşi trăiesc din politică şi depind de politică aceştia nu se pot acomoda noului public. Închişi în spatele uşilor de la palatele puterii sau din vilele de protocol, reproducînd comportamentul, stereotipurile şi cultura de organizaţie a fostului partid comunist, folosind zvonurile, dar nu comunicarea directă cu publicul, promovînd raţiunea de stat (vezi aderarea la NATO, integrarea europeană, implicarea militară în Irak) contra transparenţei şi consultării dar surprinşi de electorat, conducătorii de astăzi ai românilor mimează restructurarea organizaţională aşa cum un deceniu au mimat reforma în economie sau în administraţie.

Dificultatea restructurării PSD este consecinţa fondării sale improvizate şi electoraliste în 1992. De la începuturile sale fdsn-iste, PSD a fost un partid al administraţiei antireformiste, cu un electorat preponderent rural, conservator şi tradiţionalist, apolitic şi suspicios în raport cu schimbarea. Trecut prin patru forme, FSN, FDSN, PDSR şi apoi, din 2001 PSD, actualul partid de guvernămînt a fost mereu recognoscibil datorită liderului său fondator: Ion Iliescu. Sciziunea FSN din 1992, rezultat al altor alegeri locale ce indicau criza partidului-mişcare, a dus la apariţia FDSN ca partid de rezervă a lui Ion Iliescu. Improvizat în patru luni FDSN a grupat, fără alte criterii în afara controlului puterii locale şi reţelele de sprijin, majoritatea adversarilor schimbărilor rapide: temporizatorii. Epoca de stagnare ce a urmat victoriei sale în alegerile parlamentare şi prezidenţiale din septembrie 1992 a scos România din competiţia pentru investiţii străine şi a întîrziat transformarea economiei, dar a asigurat preluarea controlului economic şi politic de către clientelă.. Fără altă ideologie decît supravieţuirea politică, preluînd activiştii fostului PCR, noua formaţiune politică nu era încă un partid.

Strategia din ianuarie 1990 a FSN-Iliescu de a mima dizolvarea PCR a permis foştilor activişti comunişti sau agenţilor poliţiei politice să se reorganizeze. În România, spre deosebire de toate celelalte state comuniste, partidul comunist nu s-a mai reformat pentru simplul motiv că nu mai exista. Împuşcarea lui Ceauşescu a oferit un alibi: comunismul a murit odată cu dictatorul. De unde şi permanenta obsesie a fondării revoluţionare a formaţiunii lui Ion Iliescu. Cu o organizaţie nereformată crearea unui partid real era imposibilă. Astăzi Ion Iliescu este nemulţumit de creaţia sa, dar poate oare Cronos să îşi mai devoreze fii (fie ei chiar şi rătăciţi)?

Construit ca o federaţie de clanuri judeţene formate din notabilităţi locale (complexul economico-administrativ) FDSN nu dispunea de personalităţi prezentabile şi credibile. Adrian Năstase, convins să se asocieze FDSN abia în august 1992, se impunea prin singularitate. Astfel că PDSR apărut în 1993 prin redenumirea FDSN începea organizarea ca partid prin inaugurarea unei prime perioade bicefale, cu Oliviu Gherman preşedinte şi Adrian Năstase preşedinte executiv, care exprima conflictul intern fondator. Dubla conducere trebuia să rezerve liderului informal de la Cotroceni marja de manevră, pentru ca experienţa fracturării FSN datorită confruntării cu Petre Roman să nu se mai repete.

Structurat pe baza clanurilor preexistente PDSR dovedea deja la alegerile din 1996 absenţa nivelului militant. Perioada de opoziţie era propice restructurării partidului, dar confruntat cu sciziunea APR în 1997, cu instabilitatea organizaţiei pînă în 1999, dar mai ales fără o viziune asupra viitorului şi valorilor asumate, PDSR ajunge la guvernarea locală şi centrală în 2000 cu structurile anchilozate. Fuziunea cu PSDR în 2001 şi transformarea denumirii nu au putut ţine loc de restructurare.

Înţelegînd politica doar ca exerciţiu de manipulare şi control, liderii PSD au încercat să escamoteze criza internă, mizînd pe slăbiciunile grupărilor adverse şi pe divizarea opoziţiei între PD-PNL şi PRM. Recentele alianţe cu PRM la nivelul consiliilor locale şi judeţene demonstrează însă artificiul, iar supravieţuirea complicităţilor istorice dintre cele două formaţiuni dezvăluie, odată mai mult, lipsa de consistenţă ideologică a social-democraţilor lui Adrian Năstase. Crizele de succesiune pe care cele două partide mai mici le-au încercat după debarcarea lui Petre Roman la PD în 2001 şi demisia lui Valeriu Stoica la PNL în 2002 le-au permis o minimă evoluţie organizaţională. Cu o talie mai mică, cu o structură mai elastică, dar tot fără o ideologie precizată, cele două partide au rezistat şi s-au adaptat mai uşor, chiar dacă superficial, contextului.

Colosul pesedist, greoi şi hegemon, nu poate fi nici uşor, nici repede restructurat. Fără o structură de militanţi autentici, implicaţi şi loiali, construită pe baza mediului de afaceri local, fără o comunicare directă cu societatea, confundînd, datorită originării sale în vechiul PCR, alianţa cu sindicatele "galbene" cu cooperare cu păturile muncitoreşti şi categoriile defavorizate, PSD trebuie să îşi reconstruiască din temelii organizaţia. Acest proces nu poate fi nici măcar început pînă la alegerile din noiembrie. De aceea jocul remanierii, mai simplu, folosit deja din vara 2003, va fi un substitut al restructurării partidului, iar la Congresul extraordinar din august vor fi schiţate liniile reorganizării, fără însă ca aceasta să poată să înceapă real - dacă va începe - decît după alegerile parlamentare şi prezidenţiale.