România a mai pierdut un orator din cei pe care nu-i avea, deşi nu primea ajutor de şomaj: Crin Antonescu

Antonescu a apărut ca un posibil candidat la preşedinţie împins de aura sa de bun orator. După o pauză de zece ani în care nu a mai apărut în public şi-n care toată lumea a uitat care a fost momentul său de glorie ca orator, descoperim acum un Crin Antonescu care face gafe. Iar urmele tehnicii sale oratorice nu mai sunt acum altceva decât nişte efecte retorice obţinute printr-o simplă repetiţie, care devine deranjantă pentru public. În plus, a doua lui armă retorică este de a lungi fraza, parcă pentru a arăta publicului că nu uită ce a vrut să spună la începutul frazei. Tehnica asta este periculoasă, pentru că este excelent reprezentată de un personaj precum Vlad Nistor, care însă lungeşte fraza peste capacităţile lui respiratorii, rămânând fără suflu la finalul frazei, după care pare că se îneacă în propria retorică, nemaiavând importanţă ce spune el, ci doar ce tehnici de resuscitare avem la îndemână. Sper totuşi ca Antonescu să nu ajungă în halul ăsta.

Prima gafă făcută de Antonescu a fost cea de la prima sa declaraţie de după apariţia ştirii candidaturii sale, făcută în 23 decembrie: Crin Antonescu a şocat opinia publică cu răspunsul la întrebarea "ce aţi făcut în ultimii ani?": "În primul rând, aş dori să vă liniştesc, nimic din contribuţiile dumneavoastră la buget nu au fost folosite pentru mine, nu am avut ajutor de somaj. Nu am fost angajat în ultimii opt ani. Am trăit finaciar din veniturile soţiei mele şi din economiile mele destul de firave. (...) Este opţiunea mea de care nu am de ce să mă feresc sau să mă ruşinez".

Să remarcăm aici şi o mică scăpare a marelui orator: dacă se poate ruşina cineva de propria opţiune, e mai greu să se ferească de ea.

Marea gafă este însă aceea de a pune în prim planul imaginii sale statutul de şomer pentru cei zece ani care au trecut de la ieşirea sa din politică. Acest răspuns a declanşat reacţii previzibile la mulţi comentatori, care au spus că nu ar vota pentru un candidat la funcţia de preşedinte care a fost şomer în cei zece ani înainte de momentul candidaturii şi a trăit din veniturile soţiei.

Doar că problema are şi o altă semnificaţie.

Mitul capacităţilor oratorice ale lui Antonescu cade în totalitate: un bun orator are întodeauna ca primă preocupare realizarea unui efect care să-l avantajeze în faţa auditoriului, pentru a obţine ceva de la el. Cu evidenţă, o astfel de declaraţie care îl compromite pe orator nu este o declaraţie a unui bun orator. În plus, încercarea de a ascunde penibilul situaţiei sale după tema contribuţiilor la buget destinate şomajului, speculând că, dacă nu a beneficiat de ele, asta îl absolvă pe el şi linişteşte publicul, nu este doar o caraghioasă ascundere după deget, ci şi gafa de a afirma că publicul ar fi, în general, împotriva ajutorului de şomaj.

Chestiunea devine şi mai gravă în contextul în care oratorul este un candidat la preşedinţie: un preşedinte ar trebui să aibă un control total asupra declaraţiilor sale pentru a evita erorile care pot să îl pună într-o situaţie dificilă, şi nu doar pe el, ci şi ţara lui.

O a doua mare gafă este conţinută în declaraţiile sale referitoare la statutul de lider pe care trebuie să-l aibă un preşedinte. Dar constituţia României nu conţine nicio referire, explicită sau implicită, la vreun statut de lider al preşedintelui. Dimpotrivă, constituţia stabileşte doar ce are de făcut preşedintele şi nu acordă acestuia dreptul la liberul arbitru pe care în mod normal îl are un lider.

"Art. 80 - Rolul Preşedintelui

(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.

(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate".

De altfel, cum ar putea un preşedinte să exercite o funcţie de mediator dacă el ar avea statut de lider, care ar însemna să conducă un grup de oameni împotriva unui alt grup de oameni, sau pe o altă direcţie decât merg ceilalţi, conduşi de un alt lider, şi nu să medieze între aceste două grupuri. În plus, în cadrul procesului de mediere, decizia finală nu o ia mediatorul, el face doar propuneri, ci o iau părţile aflate în dispută.

Sigur, preşedinţii de partid pot avea un asemenea statut pentru că ei conduc un grup de oameni liber asociaţi şi decid pentru ei, evident în cadrul structurilor de conducere, care sunt acţiunile partidului. Dar preşedintele, care trebuie să fie preşedinte pentru toţi românii, este, pentru cel care nu l-a votat, doar preşedinte, nu şi lider. Cel care nu l-a votat ştie că nu este condus de preşedinte, pentru că nu poate fi condus împotriva aspiraţiilor sale, ci doar că preşedintele îi apără drepturile lui si ale celorlalţi şi că favorizează buna funcţionare a statului, pe care îl reprezintă în anumite situaţii.

Că Antonescu face această falsă atribuire, constituţional eronată, a statutului de lider pentru un preşedinte în termeni nefireşti rezultă şi dintr-o a treia gafă pe care o face în declaraţiile sale.

Astfel, Antonescu spune că, în calitatea sa de lider, preşedintele trebuie să-şi păstreze demnitatea: "Când eşti conducător şi vrei să ai demnitate trebuie să fii pregătit să plăteşti un preţ (...) şi gândiţi-vă că sunt conducători de tristă aducere amintire, criminali chiar, dar Antonescu sau Ceauşescu au murit demni, ceea ce arată că, cu toate păcatele lor, cu toate crimele lor, cu toată dorinţa noastră de a nu mai avea astfel de conducători, există o componentă a conducătorului pe care ei cel puţin în faţa morţii au respectat-o".

De ce invocă Antonescu, ca model necesar pentru a definii calităţile unui preşedinte, pe Ceauşescu sau pe Ion Antonescu, cu atâtea contorsiuni speculative mai ales în contextul în care se ştie că nostalgia după Ceauşescu e respinsă dur de opinia publică, nu poate fi explicat decât prin faptul că se proiectează pe sine însuşi în această tematică cu un grad mare de agitaţie, nelalocul ei pentru un candidat la funcţia de preşedinte. Vrea oare să ne sugereze că ar fi imediat disponibil pentru acest tip de scenarii şi că vede oare pentru România o perspectivă cu asemenea catastrofe? Cei zece ani de inactivitate basculează acum brusc într-o ciudată hiperactivitate.

În fine, ultima componentă a unui şir de declaraţii neinspirate, care nu e chiar o gafă, în sensul că nu ştim de fapt ce este, a fost prima lui declaraţie pe tema candidaturii la preşedinţie făcută la un post de televiziune în 23 decembrie, unde a declarat că, fiind la Bruxelles, a fost sunat în dimineaţa zilei de 25 noiembrie şi în urma discuţiei a realizat "ideea că s-ar putea pune această problemă în legătură cu mine". Dar cum ştim cu toţii, 25 noiembrie urmează după 24 noiembrie, ziua în care au avut loc primul tur al alegerilor prezidenţiale şi este cu mult înainte de 6 decembrie, ziua în care au fost anulate alegerile prezidenţiale. Să fi fost vorba despre alegerile din 2029 sau se ştia deja în 25 noiembrie 2024 că alegerile vor fi anulate?...

Ca să nu închei acest articol în notă alarmistă, o să evoc constituţia Franţei, unde, de asemenea, ca şi în constituţia României, rolul preşedintelui este definit prin ce are de făcut şi nu prin atribuirea calitatăţii de lider. Ceea ce este însă foarte reconfortant de aflat, în constituţia Franţei s-au luat toate precauţiile pentru a nu se ajunge în faza în care nu se ştie când se încheie mandatul unui preşedinte: "Alegerea noului Preşedinte are loc cu cel puţin douăzeci şi cel mult treizeci şi cinci de zile înainte de expirarea puterilor Preşedintelui în exerciţiu". La francezi, data alegerilor este o dată certă pentru că este corelată cu o altă dată certă, care este data încheierii mandatului fostului preşedinte. La francezi, dacă nu s-ar şti când expiră mandatul preşedintelui, nu s-ar putea stabili data alegerilor, adică nu s-ar putea face alegeri.

Dar, ca să nu rămânem mai prejos decât francezii, revin cu explicaţia pe care am mai dat-o, anume că, potrivit cu articolul 83 al Constituţiei României, mandatul preşedintelui poate fi prelungit numai prin lege organică emisă de către parlament şi asta numai în situaţii de catastrofă sau de război. Iar prevederea de la alineatul 2 al articolului 83, respectiv "Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de preşedintele nou ales" are evident sensul că atunci când mandatul a fost prelungit prin lege organică emisă de către parlament, adică pe timp de catastrofă sau de război, acest mandat încetează la momentul în care noul preşedinte ales îşi depune jurământul. Ce putem face în final este să constatăm că parlamentul nu a emis niciun fel de lege organică privind prelungirea mandatului.