România ca ficţiune

"Statul român trebuie resetat", ne spune Preşedintele României. Întrebarea este: de ce ne mai mirăm? Sigur, ea poate fi răsturnată şi întoarsă pe toate feţele, reformulată în varii feluri, pentru a înţelege esenţa poveştii. De exemplu: cine sunt cei ce se mai miră? sau Cît de sinceră este minunarea lor în legătură cu modul în care funcţionează instituţiile a ceea ce numim, nu este clar de ce, "statul"? Ce are particular evenimentul care a stîrnit acest val de mirare amestecat în proporţii bine cîntărite cu sfîntă indignare, cu un pic de teamă şi, mai ales. cu falsă inocenţă? Pentru cine este o noutate faptul că viaţa cetăţeanului României este mai sigură în jungla virgină, ori pe întinsurile fără de margini ale deşertului, oceanului, ori chiar pe Lună, decît la el acasă, în paza uriaşei armate de "competenţi care este ei", din Ministerul de interne şi, mai general, din mai toate instituţiile "de forţă" ale statului? Şi nu numai cele de forţă. Au murit oameni cu zile din cauza incompetenţei unor angajaţi ai statului îmbuibaţi de autosuficienţă şi burduşiţi de lehamite de muncă. Păi, ce-i de mirare, aici? Nimeni nu mai poate fi suspectat de sinceră mirare, dacă a trăit măcar 30 de zile în România! De ce nu îi numărăm şi pe cei ce mor cu zile, în fiecare zi, în spitale, ori înainte de a ajunge acolo, din cauza muntelui de incompenţă, proastă organizare şi jaf din sis­temul asistenţei sociale şi medicale din România, unde un "mahăr parlamentar" poate fi transportat de urgenţă cu helicopterul pentru că suferea de cufureală, în timp ce deplasarea "forţelor de ordine" la o locaţie în care o adolescentă sechestrată este asasinată, nu se poate face decît pe jos şi după îndelungi pertractări şi anomalii juridico-procedurale? De ce nu îi numărăm pe cei care mor zilnic din cauza suspectei incompenţe şi lipse de apetit acţional ale poliţiei şi ale altor "instituţii de forţă ale statului", care "privesc neputincioase", dezvoltarea uriaşei afaceri "Droguri pentru tineretul României"?

Cum se face că doar în preajma bilanţurilor sforăitoare ale instituţiei, vedem în plasa poliţiei ceva plevuşcă a reţelelor de distribuţie, în timp ce afacerea en gros merge mai departe fără nici o împotrivire semnificativă a instituţiilor statului. Cine face recensămîntul zilnic al "sufletelor moarte" produse în masă de sistemele instituţionale ale României, de la sutele de mii de copii care nu mai ajung niciodată la şcoală ori o părăsesc înainte de a obţine competenţe educaţionale minime, pînă la cohortele anuale de "condamnaţi la incapacitate de inserare socială şi profesională" pe care le livrează României aşa zisul ei "sistem de învăţămînt". De ce nu înregistrează nimeni, nicăieri, indicii de creştere şi dezvoltare a activităţilor infracţionale a clanurilor şi a reţelelor de delicvenţă organizată aflate mereu în "atenţia" autorităţilor, dar niciodată sub controlul lor ferm? De ce nu suflă nimeni o vorbă despre dimensiunile şi consecinţele catastrofale ale "corupţiei intra-instituţionale" din sistemul statului numit România care drenează milioane peste milioane din bugetul statului în buzunarele protipendatei de partid şi a cercurilor de interese devenite, nu în puţine cazuri, cercuri de criminalitate organizată? De ce nu sunt nicăieri şi niciodată analizate consecinţele traficului de influenţă pe scară largă care leagă, asemenea unui cordon ombilical, culoarele politicii de culoarele instituţiilor statului ? Desigur, pentru că nu este bine ca "prostimea" să vadă şi să înţeleagă în ce măsură realitatea despre care vorbeşte discursul public, mai ales cel politic, este de fapt o ficţiune care nu mai are aproape nimic de a face cu "realitatea-realitate". Să nu îşi facă nimeni nici o iluzie, dansul demisiilor cîtorva oficiali ai instituţiilor vinovate nu doar de deznodămîntul, ci chiar de producerea tragediei de la Caracal nu este decît un joc de imagine menit să liniştească omul de rînd, pe cei "proşti şi mulţi" cărora le-ar putea trece prin cap ideea să ia în mînă o furcă, un topor, o bîtă, un tîrnăcop etc. şi să pună de o manifestaţie paşnică în faţa instituţiilor cu pricina. Cît despre CSAT şi resetarea statului român, dacă ar fi conectată la realitate, instituţia cu pricina ar trebui să stea în şedinţă 24/7 de la 1 ianuarie, la 31 decembrie pînă cînd Preşedintele nostru se va hotărî să facă ceva, nu doar să arate mereu cu degetul către alţii, făcîndu-se a nu înţelege că patronează un stat ficţional şi o stare de lucruri care nu are nimic de a face cu statul de drept.