Să luăm aminte

Formula se regăseşte astăzi mai mult în ritualul slujbei bisericeşti şi precede lectura unui fragment, episod, din Scripturi. O atenţionare şi o trimitere la înţelepciunea textului sacru. O parte componentă din ritualul de permanentă reinstituire a valorii practice şi spirituale a cărţilor sfinte. În rest, prea puţini mai sunt, astăzi, cei interesaţi "să ia aminte". Să revină cu linişte şi aplecare, cu interesul nealterat şi mintea limpede, asupra textelor clasice, cele care aştern Calea, Adevărul şi Viaţa. Dincolo de ceea ce fac oamenii obişnuiţi, în lumea lor obişnuită, există instituţii care prin însăşi căderea atribuită sunt ţinute, obligate chiar "să ia aminte" înainte de a se pronunţa asupra unei probleme. Curtea Constituţională este, de departe cel mai semnificativ reper al acestui statut social, cu totul excepţional. Curtea Constituţională a României nu este, desigur, constituită din îngeri sau fiinţe asupra cărora a pogorît de undeva din cer darul imparţialităţii absolute şi al rigorii interpretative fără de greşeală. Este, din păcate, mult mai puţin decît ar trebui şi ar putea să fie. Componenţa ei este determinată 100% politic, de către instituţii politice şi pe criterii politice. Competenţele juridice, experienţa şi expertiza dovedită profesional ale membrilor săi sunt criterii care ornează vitrina, dar sunt operante doar pe sponci la desemnarea Curţii. De unde se poate deduce că "rata de erori" a judecăţilor emise de această instanţă trebuie să fie undeva foarte aproape de valoarea medie a erorilor de judecată din ansamblul sistemului nostru judiciar. Adică mare! La fel ca şi derapajul, ecartul care măsoară depărtarea judecăţilor respective faţă de ceea ce legea prevede şi prescrie în textul şi spiritul ei. Că aşa stau lucrurile, nu mai pune prea multă lume la îndoială, mai ales de cînd avem recursul la instanţele europene, care aşază erorile comise în justiţia din România, undeva, în topul european. Atît ca număr, cît şi din punct de vedere al gravităţii lor. Recenta decizie a Curţii Constituţionale va intra cu siguranţă în istorie. Nu pentru motivele urmărite de cei care au conceput-o şi formulat-o, ci exact pentru cele contrarii. Tîrziu, încet şi foarte inegal, sistemul judiciar din România învaţă să buchisească consecinţele tratatelor internaţionale care fac din ţara aceasta un membru al Uniunii Europene, adică parte integrată şi integrantă a unui sistem instituţional, legislativ şi judiciar care îi conferă drepturi şi îi împun, în acelaşi timp, obligaţii. Unele dintre ele de neocolit, oricît de "fentoşi" s-ar crede unii dintre politicienii noştri, respectiv unii dintre cei care ajung să împartă dreptatea şi "rectitudinea constituţională", în România. Faptul că legislaţia europeană creează drepturi şi obligaţii directe şi de neocolit atît pentru statele membre, cît şi pentru cetăţenii Uniunii Europene este "jucăria" cea mai nouă descoperită în România. "Aroganţa", ca să nu zic "obrăznicia", unor judecători din "plebea sistemului" de a întoarce în instanţele lor decizii ale Curţii Constituţionale şi prevederi ale Constituţiei a fost picătura care a umplut paharul răbdării "zeilor cu robe purpuriu-violet". Drept pentru care au decretat tunător: nici o instanţă din România nu poate hotărî legitim împotriva unei decizii a CCR şi/sau a unei prevederi constituţionale. Chiar şi dacă deciziile şi prevederile respective sunt contrare prevederilor legilor imperative ale Uniunii Europene??? Aceasta-i întrebarea, vorba lui Hamlet. Doar că apetitul hamletian al Curţii noastre Constituţionale este redus, pînă la inexistent, aşa că, fără să ia aminte, a răspuns tunător: Da, chiar şi atunci!!! Păi, cum aşa? Cum rămîne cu principiul supremaţiei legii europene, stabilit în tratatele prin care România este stat membru al UE, consfinţit suplimentar într-o prevedere constituţională expresă? Rămîne cum am vorbit în tren. El se aplică oricui, mai puţin deciziilor Curţii Constituţionale şi textului Constituţiei! Pe ce temei se sprijină această disjuncţie? Decizia CCR susţine că temeiul este unul cît se poate de clar şi simplu: CCR nu este instituţie politică, deci nu are a se supune deciziilor unor instanţe politice ale Uniunii Europene, iar supremaţia Constituţiei României nu poate fi pusă în discuţie de nici o autoritate legiuitoare, nici internă, nici externă. Caz închis!!!

Şi totuşi, dacă ne întoarcem la sursa clasică, s-ar putea contura cu totul alt tablou. Doar nu vă închipuiţi că România este prima ţară în care s-a născut această dispută! Hăăă....ăt "în negura vremilor", prin 1963-1964, Curtea Europeană de Justiţie a trasat apăsat şi fără cale de întoarcere, graniţele competenţelor privind legislaţia şi aplicativitatea ei în spaţiul comunitar, prin două decizii care se studiază astăzi la orice curs de drept european: Van Gend şi Loos, respectiv Costa vs Enel. Prima decizie stabileşte că legea europeană se impune direct şi fără nici o excepţie în sistemele judiciare ale statelor membre. În traducere directă: oricare ar fi cauza judecată, dacă există o prevedere legală relevantă, generată de sistemul de legi europene, atunci ea trebuie luată în considerare şi aplicată în soluţionarea cauzei respective de curtea sesizată. Ignorarea sau ocolirea acestei prevederi reprezintă nu doar cauză legitimă de recurs, ci şi cauză directă de invalidare totală sau parţială a hotărîrii curţii. Cea de-a doua decizie a Curţii Europene de Justiţie stabileşte că nici o prevedere legală, curent în vigoare sau viitoare nu poate schimba, altera sau bloca aplicarea legii europene, relevante pentru cazul judecat. Pentru ca lucrurile să fie clare pentru toată lumea, prezentă sau din viitorime, spre exemplu, la aderarea sa, prin 1973, Irlanda a introdus în Constituţia proprie un amendament cu următoarea formulare: "Nici o prevedere a Constituţiei nu poate invalida o prevedere legală generată de stat în consecinţa îndeplinirii obligaţiilor ce decurg din statutul de membru al Comunităţii (Europene) şi nici nu poate împiedica legislaţia comunitară de a avea forţă de lege în statul respectiv". Se vede clar cum din "lectura irlandeză" a problemei primordialităţii şi supremaţiei legislaţiei europene rezultă, dincolo de orice dubiu, faptul că textul constituţional nu poate fi nici stavilă, nici sită de selecţie pentru prevederile dreptului european constituit. Iar, că să nu mai existe nici urmă de dubii, se poate revedea cazul, de asemenea clasic, Amy Dunne, 2007. Atunci, Curtea Supremă din Irlanda a decis, într-o hotărîre care avea mai apoi să schimbe textul Constituţiei irlandeze, că o prevedere constituţională, interdicţia procedurii de avort în acest caz, nu poate prevala asupra dreptului creat de legislaţia europeană persoanei Amy Dunne, de a călători liber în spaţiul european şi de a solicita/beneficia de servicii medicale în acest spaţiu, în cazul respectiv o procedură de avort. Dreptul european a "extras-o" astfel pe Amy Dunne de sub umbrela prevederilor Constituţiei ţării sale, Irlanda!!! Nu am nici cea mai mică îndoială că recenta decizie a Curţii Constituţionale a României va primi de undeva de la Bruxelles replica ce-i va ruina eşafodajul nisipos prin care ar fi vrut să inventeze apa caldă, ignorînd atît litera cît şi spiritul tratatelor care ţin România legată de Uniunea Europeană. Singura şi ultima resursă de flotabilitate istorică, economică şi politică a acestei ţări.