Şah mat

E greu de înţeles, chiar şi acum, care au fost motivele pentru care partidele Alianţei DA au decis să se înfrunte într-o partidă de şah, în care remiza a fost exclusă de ambele părţi. A fost, probabil, orgoliul personal. A fost, posibil, spiritul de competiţie, atît de caracteristic tinerilor care formează echipele din spatele celor doi lideri, ce se pregătesc să treacă pragul "deplinei maturităţi". A fost, desigur, calcul politic, cu gîndul mai ales la ceea ce va fi după actualul mandat. Ameninţarea permanentă a alegerilor anticipate a impus această preocupare pe agenda zilnică. A fost, mai mult ca sigur, o consistentă doză de ameţeală, ceaţă mentală şi răbufnire la nervi, vărsate presei cu un supliment de fiere, de ambele părţi, pentru că în România asta face rating şi "dă bine la populaţie". A fost, asta se vede din ce în ce mai bine, acum, o bătălie pentru definirea şi reîmpărţirea zonelor de influenţă, economice şi instituţionale. Ipoteza mea favorită este că Alianţa şi-a permis luxul unui război "fratricid", mai ales, din lipsa opoziţiei. În prima fază, după eşecul la prezidenţiale al lui Năstase, PSD-ul a intrat în stare cataleptică. În faza imediat următoare, facţiunile interne au început să-şi detoneze una alteia "bombele" instalate de mult sub scaune, funcţii şi averi, ca nu cumva să fie ea prima pe lista de "curăţenie" a noii puteri. Rezultatul a fost o prăbuşire a structurilor de conducere ale partidului, iar ridicarea pe ruine a lui Mircea Geoană, în rol de lider, nu a făcut mare lucru pentru a îmbunătăţi situaţia. În lipsa PSD-ului de pe baricade, opoziţia PRM-ului nu a mai contat cine ştie ce. Aşa se face că Alianţa a fost "condamnată" să joace simultan şi rolul "guvernării" şi pe cel al "opoziţiei", ceea ce PNL şi PD au făcut, cu mare risipă de efort. Din cele două roluri, ambele partide l-au preferat, însă, pe cel al opoziţiei, aşa că de guvernare nu prea s-a mai ocupat nimeni. De aici, pe de o parte, temperatura ridicată la care se desfăşoară confruntarea, intrată deja în faza finalului, iar pe de altă parte, puţinătatea rezultatelor convingătoare cu care cele două partide vor intra în viitoarea confruntare electorală.

Spre ce tip de final se îndreaptă partida?

După insistenţa cu care ambele părţi s-au străduit să-şi elimine una alteia piesele de sprijin, pare că finalul va fi unul simplu, de rege şi pion, contra rege. Unde rolul pionului este jucat de serviciile de informaţii, asupra cărora, teoretic, Preşedintele are control, în timp ce Premierul este doar "beneficiar". Avantaj serviciu! C-aşa-i în tenis!

Este foarte probabil, însă, ca cei doi adversari să descopere, la sfîrşitul jocului, cît de tare s-au înşelat, contînd pe faptul că politica şi şahul sînt spaţii de decizie şi acţiune similare structural. Şahul are o carieră culturală multi-milenară datorită străpungerii efectuate în clasa jocurilor de sumă nulă, cele în care ceea ce cîştigă o parte se marchează automat ca pierdere a celeilalte părţi. Jocul de şah se desfăşoară într-un spaţiu special, a cărui logică a fost atît de inspirat botezată de marele matematician şi promotor al ideilor Grigore Moisil, ca fiind "logica cu două valori şi jumătate". În cazul nostru, "victorie", "înfrîngere" şi "nici victorie - nici înfrîngere" (remiză). Oricîte posibilităţi ar deschide această nouă structură situaţional-decizională, ea tot nu acoperă complexitatea politicii. Un spaţiu în care confruntarea nu exclude situaţiile în care ambele părţi cîştigă, dar nici pe cele în care pierd amîndouă. Acţiunea nu poate fi redusă doar la confruntare. Politica este şi un "joc de construcţie" - cei interesaţi pot încerca, pentru început, fascinaţia lui Sokoban! În politică, spre deosebire de şah, piesele nu au mereu aceeaşi culoare. Ceea ce era azi regele pieselor albe, ar putea deveni mîine nebunul pieselor negre, pe tablă se pot afla simultan trei sau patru regi, regine, pot fi inventate piese care nu erau prezente la începutul jocului, pot fi mărite sau reduse, aproape în orice moment, dimensiunile "tablei de joc" etc. Inteligenţa umană este disponibilă pentru a utiliza asemenea spaţii de mare complexitate structurală, cu condiţia să stăpînească elemente fundamentale de gîndire algoritmică, de analiză şi decizie, de probabilităţi şi logistică, de strategie şi logică. Problema noastră pare să fie aceea că, cei ce se nimeresc în spaţiul politic, la noi ca şi aiurea, nu stăpînesc la nivel de expert, nici măcar un joc de strategie.

De aceea, poate, miracolul de a avea un Campion European de Şah, deşi şahul se joacă sistematic mai mult în Grădina Cişmigiului, este un soi de "Non-eveniment perfect" în spaţiul nostru public! Este, în schimb, un mega-eveniment fiecare apariţie televizată a celor care "comentează", "interpretează" şi justifică faptele banalităţii cotidiene în care se scaldă mai marii noştri politici.