Săraci şi bogaţi

Europa cunoaşte odată cu ultimele valuri de extindere o adâncire a diferenţelor economice şi culturale. Ori, din ce în ce mai diversă, Uniunea nu mai poate continua drumul spre est fără să se aşeze mai întâi. Şi nu doar politic şi instituţional, cum sugerează dezbaterea relansată de preşedinţia germană despre Constituţia europeană, ci şi economic. Deja diviziunea dintre săraci şi bogaţi opune nu doar grupuri interne, ci şi statele. Când Donald Rumsfeld în 2003 opera cu clivajul "vechea Europă"- "noua Europă" atingea un punct sensibil, cel al diferenţelor structurale. Pentru fostul secretar al apărării al lui George Bush-fiul, pro americanii din centrul şi estul Europei erau priviţi ca nişte lupi tineri, gata să atace şi să înlocuiască "îmbătrâniţii" occidentali cu revolutele lor exigenţe morale şi drepturi ale omului cu tot. Ceea ce neglija însă Rumsfeld era că şi pentru noii veniţi vechea Europa este pur şi simplu Europa. Noua Europă nu poate aspira să o înlocuiască pe cea veche, ci să i se adauge.

Diviziunea bogat-sărac este, pe cât de fertilă în conţinut, pe atât de spectaculoasă politic. Ea oferă politicienilor ambiţioşi din "noua Europă", pragmatici nonideologici, stingheri şi dezorientaţi în noul context european, noi oportunităţi. Şi cum scandalurile interne ce au ţinut locul disputelor ideologice nu pot fi exportate pe culoarele Comisiei, ale Parlamentului sau la întâlnirile Consiliului, negocierea viitorului Europei devine o carte de schimb. Tranziţia postcomunistă poate fi astfel prelungită încă o vreme. Fiind societăţi nu demult ieşite de sub influenţa utopiei egalitariste, mobilizarea perdanţilor tranziţiei este relativ uşoară. Agrementat cu naţionalism, ultraconservatorism şi fundamentalism, neopopulismul se transformă în arma secretă prin care Occidentul va fi şantajat. În Polonia sau Slovacia lucrurile sunt transparente: extremiştii sunt aduşi la guvernare cu orice risc: Smerul slovac a preferat să fie suspendat din Partidul Socialist European decât să nu participe la guvernare. Primul cadou otrăvit a şi fost făcut când noii parlamentari din România şi Bulgaria au făcut posibilă apariţia primului grup politic de extremă dreapta din Parlamentul european.

Europa este o piaţă. Iar o piaţă presupune liberul schimb. Şi cum UE este un mozaic economic, procedeul care să asigure o funcţionare relativ corectă a întregului presupune mecanisme de transfer dinspre cei bogaţi spre cei săraci. Acestora le corespund fluxuri migratorii ale forţei de muncă în sens invers, dinspre cei săraci spre cei bogaţi. Până acum, succesul UE s-a datorat acestui aranjament. Ori, o astfel de situaţie nu este posibilă decât dacă economiile sărace rămân relativ reduse ca dimensiuni în raport cu cele bogate. Iată de ce "instalatorul polonez" şi "zidarul român", alături de noii imigranţi au influenţat imaginarul colectiv al unora şi au jucat un rol important în blocarea Constituţiei europene. Iată de ce extinderea spre noi zone este, cel puţin pentru moment, imposibilă. Dacă nici Grecia, nici Portugalia, după mai bine de două decenii nu au reuşit să depăşească handicapul iniţial, probabil nici noile state membre nu vor reuşi decât o integrare de faţadă. E ceea ce vor, de altfel, politicienii suveranişti, gen Leh Kaczynski, sau cinicii "realişti", gen Vaclav Klaus, care nu îşi pierd vremea cu sondajele care arată că majoritatea concetăţenilor lor sunt favorabili Constituţiei europene (63% dintre polonezi şi 50% dintre cehi). Ei ştiu că pot profita de context şi pot negocia avantaje politice pentru grupurile pe care le reprezintă. Puţin contează că acestea nu pot genera majorităţi în ţările lor.

În aceste condiţii integrarea statelor din Balcanii de vest este dificilă, iar de Turcia şi Ucraina, cu populaţiile lor, cu dezechilibrele economice şi cu problemele politice, nici nu poate fi vorba în viitorul apropiat. Căci Uniunea Europeană nu poate rezista decât dacă economiile sărace sunt mici, iar migraţia forţei de muncă e limitată. Ori, deja Polonia şi România ocupă locurile şase şi şapte la capitolul populaţie şi însumează 60 de milioane de locuitori, suficienţi, după cum s-a văzut, pentru a crea panică. Turcia ar însemna încă 70 de milioane, iar cu cele 48 de milioane de ucraineni orice echilibru s-ar rupe. Paradoxul e însă că "noua Europă" nu foloseşte arma demografică şi corolarul său, sărăcia, în favoarea celor dezavantajaţi, ci în favoarea elitelor economice postcomuniste.