Scaunul

"Hai, puiule, hai, aşază-te pe scaun". Farsă tragică, aşa îşi intitulează Eugen Ionescu piesa cu cei doi soţi bătrînei, înconjuraţi de ape, al căror singur prezent, trecut şi viitor este discursul propriu, fals recuperator al unei vieţi care de fapt nu există, dar este inventată perpetuu de mecanismul povestirilor. Asta, pînă într-o zi, cînd micul lor cămin este invadat de personaje invizibile, venite să-i salveze de singurătate, de izolare, de ape... pentru a le da o viaţă. Problema este că toţi aceşti musafiri invizibili trebuie aşezaţi pe ceva. Din simple auxiliare, scaunele se transformă într-un soi de fiinţă vie, rapace, un balaur care înghite scena şi viaţa celor doi, lăsîndu-le o singură ieşire: ieşirea în neant, căderea definitivă în gol! Nimeni nu s-a încumetat să dea o replică acestei triste cugetări, scrisă în cheie absurdă, de Eugen Ionescu! Pînă de curînd! Pînă ce politica noastră, care germinează din absurd, pentru a răspîndi în jur, încă şi mai bogate, roadele absurdului, a considerat că a venit momentul!

În noua montare, problema nu este aceea că sunt prea multe scaune, ci viceversa! Într-o lume cu atîtea posibilităţi, cei doi se trezesc că au la dispoziţie doar un singur scaun!!!! Responsabilii cu organizarea viitorului Consiliu European au hotărît, evident absurd şi arbitrar, că România nu poate şedea decît pe un scaun. Unul şi nu două, sau mai multe! Nu vreau să comentez reaua credinţă a birocraţilor cărora li s-a făcut lene să mai aducă un amărît de taburet în viitoarea sală de şedinţe! E pur şi simplu derizoriu! Ceea ce sunt obligat să comentez este situaţia politică tensionată care s-a creat la Bucureşti ca urmare a "terorismului scaunelor" exercitat de la Bruxelles asupra junei noastre clase politice. Reaua credinţă este cu atît mai strigătoare la cer cu cît, pînă de curînd, România s-a lăfăit nu o dată, ci de mai multe ori, pe două scaune, fotolii, jilţuri (după caz), la reuniunile desfăşurate sub cupola instituţiilor europene. Pentru cei mai puţin familiari cu subtilităţile protocolare şi politice ale susnumitelor instituţii europene trebuie spus că regula "o ţară, un scaun" este sfîntă! S-au gîndit să facă excepţie, totuşi, francezii, pe vremea coabitărilor, cînd Preşedintele era de o culoare politică, iar primul ministru de alta. Franţa a cerut atunci să-i fie rezervate două scaune la masa Consiliului, ceea ce s-a şi făcut! De!, doar era vorba de jumătatea din faţă a "Locomotivei Europene". Între noi fie vorba, în Franţa lucrurile sunt, constituţional vorbind, foarte clare. Preşedintele poate să-i spună verde-n faţă primului ministru să stea acasă pe scaunul lui, fără ca acesta să poate scoate măcar un scîncet cu titlul de părere diferită! Dar, Franţa e Franţa şi n-ai ce-i face! Cum politicienii României nu sunt prea familiari cu înţelepciunea proverbelor latine, nu avea cum să le treacă prin cap zicala "Quod licet Iovi, non licet bovi!". Drept pentru care, în virtutea dorinţei de a nu ceda nimic în faţa adversarilor politici cu care, întîmplător şi temporar, erau aliaţi la guvernare, titularii instituţiilor numite Preşedinte şi Prim Ministru s-au dus doi cîte doi, nu neapărat de mînă, ba uneori chiar cu avioane diferite, la reuniunile unde se făceau fotografii cu oamenii politici importanţi ai continentului. Situaţia a fost tolerată o vreme, dar, pentru că România se află acolo unde se află, adică la coada Europei, cineva a zis în cele din urmă Halt! Ajunge cu atîta fasoleală, fandoseală, euro-fotografii şi euro-reclamă internă pe seama deranjului făcut la Bruxelles. Ajunge şi gata! A-nţărcat Bălaia!

Problema este cum îi înţărci pe cei doi prunci, care-şi rup plămînii plîngîndu-se cui are vreme să-i asculte că el şi numai el este îndreptăţit să ocupe mult rîvnitul scaun european? O soluţie ar fi competiţia! Ca la leapşa pe cocoţate. Cine se suie primul, cîştigă, iar prostul rămîne de căruţă! În sala de şedinţe, unde se află scaunul cu pricina, se intră pe bază de ecuson. Dacă ai ecusonul bine, dacă nu, nu! Înscrierea oficialilor intră în atribuţiile reprezentanţei noastre diplomatice de la Bruxelles, cea de pe lîngă instituţiile europene. Dacă vine ordinul mai întîi de la Cotroceni, iau ecuson Preşedintelui. Dacă vine de la palatul Victoria, iau ecuson Premierului! S-o credeţi dumneavoastră, că-i aşa de simplu! Păi angajaţii ambasadei sunt cu toţii slujbaşii Ministerului de Externe şi dacă nu ascultă de ministru, recte de Prim Ministru, zboară cît ai zice peşte. Pe de altă parte, Ambasadorul are patalama la mînă de la Preşedinte şi pe el îl reprezintă pe lîngă autorităţile respective; aşa zice Sfînta Constituţiune! Fiecare dă telefoane la organizatori ca să oprească demersul celorlalţi şi pînă la urmă nu se clarifică nimic! Nu e bună soluţia, mai ales că se pot isca conflicte grave! Cu cucuie, vreau să spun! Dacă prin competiţie şi conflict nu rezolvăm nimic, atunci mai rămîn doar două soluţii. Prima, să nu se ducă niciunul, lăsînd scaunul gol. Dacă are ceva de zis România, n-are decît să scrie pe hîrtie, să pună în plic şi să trimită prin curier diplomatic ceea ce o fi avînd de zis! A doua este soluţia foarte modernă...win-win sau toată lumea cîştigă! Uite aşa se luminează omul, dacă-i dă Dumnezeu românului mintea a de pe urmă!

Adică, ce şi cum să facă?

Simplu: dacă e un singur scaun, atunci să stea fiecare pe cîte o jumătate! Iar cu restul de minte care le rămîne liberă, neocupată cu ecuaţia asta transfinită, pot să rezolve fără greş toate celelalte un catralion de probleme grave în care se zbate ţărişoara noastră dragă, cu noi cu tot, amărăştenii ei cetăţeni!

"Mîîmîm, Mîîmîm, Gugî, Gu, Gî, Mîî-mîm, Mîîmîm, Mîîmîm, Mîîmîmîîm!" (Eugen Ionescu dixit!)