Scenariul zilei de pe urmă

Anunţul public, oarecum iritat, al Preşedintelui Băsescu, conform căruia, de acum înainte, nu trebuie să mai aştept mare lucru de la stat, mă îndeamnă, ba chiar mă obligă, să gîndesc la ziua cea de pe urmă. Nu a mea, personală, exerciţiul acesta cade în alt capitol de preocupări, ci a relaţiei mele cu statul. O relaţie contractulă care, iată, prin voinţa uneia dintre părţi, a statului în cazul de faţă, se apropie de sfîrşit. Prin vocea cu autoritatea cea mai semnificativă, oricum cea mai vizibilă, a Preşedintelui, am aflat că statul a hotărît, prin ce proceduri de decizie încă nu este deloc clar, că-şi poate acorda singur scutire de la obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de mine. Nu se mai ţine legat de contractele colective de muncă semnate, ori de propria legislaţie în domeniul muncii, în consecinţă poate să-mi reducă salariul cînd vrea şi cu cît vrea, pentru cîtă vreme catadicseşte dumnealui; nu-mi mai plăteşte pensia cuvenită în baza legilor, ci o recalculea­ză cum vrea şi cînd vrea, după care o impozitează de parcă banii ar fi fost cîştigaţi la cazinoul din Vegas; nu mai compensează medicamentele şi nici nu mai asigură minim de servicii medicale, fără plată; nu se simte obligat să mă mai protejeze de fur­turi, agresiune sau înşelătorie organizate pe baze mafiote, deja, de ani buni în România; îşi ia mîna cu totul de pe cultură, educaţie şi cercetare; renunţă de bună voie şi nesilit de nimeni să mai garanteze funcţionarea vreunei instituţii după alte norme decît cele ale bunului plac şi ale improvizaţiei fără de sfîrşit, pe care le-a instituit cu puterea exemplului personal. Din aserţiunea prezidenţială nu se înţelege, însă, că statul ar fi astfel gata să-mi redea libertatea, în sensul absolut. Dimpotrivă, statul îşi rezervă intacte drepturile sale de a preleva impozite de cîte două şi trei ori de pe veniturile mele, mă obligă, sub ameninţarea celor mai aspre legi, să dau fuguţa cu orice bănuţ cîştigat, pentru a-l depune în nesătula şi mereu goala sa pungă; îşi asigură latitudinea de a decide cînd vrea el, dacă eu am încălcat o lege sau nu, şi de a mă pedepsi după proceduri pe care le poate schimba cînd vrea şi cît vrea. Cu alte cuvinte, cînd vine vorba despre obligaţii asumate faţă de cealaltă parte, eu le am pe toate, iar statul nici una, dar cînd vorbim de drepturi, el le are pe toate şi eu nici unul!

Poate funcţiona relaţia stat - cetăţean după această reţetă originală?

Eu, unul, cred că nu! Adică, oricît ar fi de obosit, de supărat pe noi, cei care ne reclamăm drepturile de la şi în instanţele statului, Preşedintele României nu poate cu de la sine putere să plece hodoronc-tronc, cu tot cu instituţiile statului pe care-l reprezintă, încotro vede cu ochii. Nu poate, care va să zică, să lase biroul de la Cotroceni gol, cînd vrea şi cît vrea, chiar dacă s-a plictisit de nerecunoştinţa noastră, a celor care nu-l merităm, chiar dacă nu mai are chef să audă de ameninţarea prăpădului economico-financiar, chiar dacă nu-i mai face nicio plăcere să discute cu Boc, remanierea sau demisia guvernului, chiar dacă nu-i place de nicio culoare ce culoare au ochii puştanilor din mult prea nominala noastră opoziţie democratică, în sfîrşit, nici chiar dacă, prin absurd, într-o zi i s-ar urî cu SPP-ul şi grija lui totală pentru binele său, lumesc şi spiritual, tot n-ar putea să abdice de la răspunderile ce-i revin, faţă de cetăţeni, în numele statului.

Asta într-o ţară cît de cît normală. Te pomeneşti, însă, că în Absurdistanul nostru, cel atît de vesel, ne trezim într-o bună zi că statul nu se mai prezintă la serviciu, că titularii nu mai intră în birourile somptuoase ale palatelor prezidenţiale şi guvernamentale. Sună telefoanele, o zi, două, trei, răspund doar secretarele care anunţă sfios că "şeful" este foarte, foarte ocupat, nu poate fi deranjat acum, nici mai tîrziu şi, în general, niciodată. Ultima zi a statului este de fapt o eternitate, în care zilele seamănă identic una cu cealaltă, în nemişcarea şi goliciunea lor. Statul este o permanentă absenţă, din ce în ce mai cotropitoare, mai înrobitoare, mai insensibilă la nevoile noastre, ale petenţilor ţinuţi de-a pururi la uşile cabinetelor sale.

Vi se pare peisajul cunoscut? Bun venit în România!