Semestrul francez

Puţine lucruri vorbesc mai precis despre inadecvarea instituţională a Uniunii Europene, în raport cu realitatea politică, decît această preşedinţie a Consiliului, care se schimbă la fiecare şase luni. Un sistem patentat pentru o instituţie cu cinci membri, care astăzi, în 27, este ineficientă şi ridicolă. Spun ridicolă, pentru că statele mari, cum este cazul Franţei, al Marii Britanii, Germaniei, Italiei, Spaniei sau Poloniei, vor cu tot dinadinsul ca "preşedinţia" lor să poarte o amprentă, să lase urme adînci, în cele mai sensibile domenii ale Uniunii, să rezolve problemele de care depinde dinamica instituţională. În şase luni, oricîtă pregătire anterioa-ră ai face, aşa ceva nu mai este posibil. Majoritatea problemelor de rezolvat nu mai sunt demult punctuale, ci sistemice, soluţiile tot mai complexe, iar deciziile tot mai dificil de atins. Iau ca exemplu noua preşedinţie franceză, una care se va mai repeta abia peste 13 ani!

Franţa s-a pregătit pentru patru dosare: consolidarea reformei politicii agricole comune, mediul şi schimbările climaterice, politica de imigrare şi azil, dimensiunea politicii comune de apărare. Pentru fiecare dintre aceste dosare, într-o perspectivă optimistă, ar fi nevoie de cel puţin cîte un an pentru a se putea spera, realist, ca vreuna dintre problemele cheie să fie rezolvate.

Începutul reformei agricole comune a fost făcut, dar ea nu a atins dezvoltarea preconizată. Vechiul sistem nu cedează de la sine, mai mult, agricultorii se află din nou în stradă. De data aceasta, cei din Germania, pentru că preţul de achiziţie al laptelui la producător nu mai este subvenţionat, iar drept consecinţă el nu mai acoperă nici jumătate din cheltuielile de producţie curente. Din punct de vedere politic, două tabere continuă să se înfrunte: una care susţine liberalizarea deplină a pieţei agricole, conform normelor care se aplică în toate celelalte domenii ale producţiei şi competiţiei pe piaţa integrată a Uniunii Europene, mai ales că cererea pe piaţa mondială de alimente este în continuă creştere, iar preţurile au tendinţa stabilă de urcare; cealaltă tabără susţine că termenii de securitate alimentară şi dezvoltare rurală/regională presupun menţinerea unui sis-tem de subvenţii pentru agricultură, astfel încît anumite activităţi să poată supravieţui, deşi nu mai sunt "economice" în termenii actuali ai pieţei. Fără ele, Europa ar fi mai săracă, ca şi alimentaţia europenilor, mai puternic supusă fluctuaţiilor generate de ceilalţi mari producători/consumatori externi. Cum niciunul dintre argumente nu poate fi uşor trecut cu vederea, deciziile care să împingă reforma mai departe sunt greu de formulat şi încă şi mai greu de luat.

Soluţiile pentru un pact european privind imigraţia şi azilul ridică, la rîndul lor, numeroase probleme, tehnice, de legislaţie, dar şi politice, greu de surmontat. Statele au politici diferite în domeniu, pentru că se găsesc în situaţii foarte diferite, fie că sunt ţări ţintă sau de tranzit. Renunţarea la politicile naţionale în favoarea unei politici comune europene este un obiectiv greu, dacă nu imposibil de atins. Cel mult se poate spera la acceptarea unui corp de principii şi reguli comune, în limitele cărora politicile naţionale să varieze. Chiar dacă imigraţia ilegală este o problemă pentru cele mai multe state europene, este clar că nu în aceeaşi măsură şi nici cu aceleaşi consecinţe.

Dosarul mediului ar trebui să introducă noi măsuri pentru ca Europa să-şi ţină promisiunea luată, de a-şi reduce cu 20% emisiile de gaze cu efect de seră, pînă în anul 2020, ceea ce, între altele, înseamnă creşterea ponderii surselor de energie verde, în totalul producţiei de energie, tot în jurul procentului de 20%, respectiv creşterea pînă la 10% a biocarburanţilor în totalul consumului european. Toate aceste procente, relativ simplu de afişat, înseamnă, în economia reală, uriaşe transformări, soluţii tehnologice, resurse de inves-tiţii, schimbări de produse şi nu de puţine ori, totala res-tructurare a activităţii. Costuri, costuri, costuri şi asta pe fundalul unui grafic al preţului la barilul de petrol care a de-păşit 140 de dolari şi s-ar putea să nu se oprească înainte de 200.

În sfîrşit, domeniul apărării comune europene, stipulat în diferite documente şi chiar în tratate, nu se poate realiza în lipsa unei profunde restructurări a industriei de apărare a statelor membre. Ea are deja loc, dar coordonarea soluţiilor este o necesitate, de unde nevoia reorganizării pieţei europene de armamente şi dispozitive pentru apărare, atît în sectorul producţiei, cît şi al cererii.

Ca şi cînd toate acestea n-ar fi fost suficient de complicate, preşedinţia franceză s-a trezit în braţe şi cu al cincilea dosar, unul greu ca o piatră de moară, pentru că este politic, sută la sută: gestiunea crizei rezultată din respingerea de către Irlanda a Tratatului de la Lisabona. Iar pentru ca tortul pregătit francezilor să nu rămînă fără cireaşă pe frişcă, exact în ziua inaugurării mandatului, Preşedintele Poloniei a anunţat refuzul său oficial de-a promulga legea de ratificare a Tratatului de la Lisabona, aprobată de Seim, invocînd totala irelevanţă a documentului, după NU-ul irlandez. O veste care, foarte probabil, va întări opoziţia din Cehia, faţă de mult discutatul tratat, care vine şi aici tot de la cel mai înalt nivel, cel prezidenţial.

Cu ce se va alege Uniunea Europeană din "preşedinţia franceză" nu este greu de întrevăzut: puţin, foarte puţin, din toate, iar în fapt, nimic din ceea ce contează cu adevărat. Dacă şi-ar lua vorbele în serios, Preşedintele Sarkozi ar trebui să arunce toate aceste dosare în braţele euro-birocraţilor din echipa sa, care se pricep mai bine oricum, şi să-şi ia pe umeri o singură povară, cu adevărat politică: aceea de a-i convinge pe liderii europeni că Uniunea nu mai poate fi construită din criză-n criză şi din cîrpeală în cîrpeală; că fără o profundă reformă instituţională, de la reguli, la instituţii şi formulele de guvernare, construcţia europeană are un singur viitor: se îneacă rapid şi inexorabil în mlaştina resentimentelor populare, condamnată de greutatea propriei ineficienţe şi irelevanţe politice.