Semne şi semnale

Îngrijorat de ieşirea necontrolată a lui V. Ponta din scena politică şi de consecinţele prăbuşirii guvernării PSD, tocmai acum, în prag de alegeri, un fruntaş al partidului se întreba retoric: "Ce semnal dăm noi alegătorilor?"

Substratul întrebării era: nu putem să cedăm aşa, "de la sine"; nu se poate ca fiecare să-şi ia jucăriile şi să plece acasă, cînd s-a săturat, ori cînd bagă de seamă că se îngroaşă gluma, ba chiar că n-a mai rămas loc decît de DNA. De altfel, acesta a fost şi mesajul lui Ion Iliescu, ca reacţie la "demisia" lui Ponta din funcţia de lider al partidului: în cercul zero, nu intră şi nici nu pleacă fiecare cînd vrea el, ci cînd hotărăşte Partidul! Pe Everestul puterii, nimeni nu ajunge, aşa, în plimbare, de capul lui, şi nici nu coboară cînd i s-a făcut niţeluş rău, ori l-a cuprins frica. Lucrurile merită cercetate cu amănunţime, pentru că agitaţia din jurul "cazului Ponta" este o pădure de semne şi semnale politice care ne spun, unele cu voie, altele fără voia celor care le aruncă în spaţiul public, ce este şi ce va fi scena politică a României, în viitorul imediat.

Ieşirea în decor a lui V. Ponta a devenit, de acum, o certitudine. O chestiune de zile, cel mult de săptămîni. Ce înseamnă asta pentru PSD? Obligaţia de a privi în faţă întrebările cheie şi de a lua decizii, în timp util, adică repede sau foarte repede. Este tot ceea ce poate fi imaginat mai departe de "natura" şi obiceiurile partidului, de moştenirea sa istorico-genetică, cea a amînărilor fără termen, a tergiversărilor fără de sfîrşit, a aranjamentelor de culise, de cotloane ori de alte spaţii întunecoase, cu speranţa că lucrurile se vor aranja ele, mai bine decît le-am putea aranja noi; iar dacă se aranjează mai rău, atunci măcar nu e vina noastră, pentru că nu noi am luat deciziile, ci aşa le-a aşternut "istoria"!!! Nu înlocuirea lui V. Ponta este problema PSD. Există şi candidaţi şi soluţii pentru preluarea din mers a sceptrului căzut din mîna prea ocupată de cîrje a nevolnicului. Ori poate că de vrut, ar mai vrea, de plăcut sigur i-ar mai place, dar nu mai poate! A fost pregătit pentru şmecheriile puterii, nu şi pentru bătăliile ei; are curajul să dribleze, dar nu are stoicismul şi nici puterea să încaseze pînă oboseşte adversarul pentru ca abia atunci să revină şi să-l doboare. Erodarea psihologică şi politică a lui Ponta a devenit atît de transparentă, încît nici chiar susţinătorii săi nu-l mai pot sfătui să stea. A devenit o piatră de moară atîrnată de gîtul unui PSD obligat să înoate în apele nesigure şi tot mai învolburate de miza bătăliilor electorale care se apropie. Dacă PSD ar vrea să dea un semnal pozitiv alegătorilor săi, atunci ar trebui să nu mai întîrzie nici măcar o zi înlocuirea lui V. Ponta din funcţia de premier, să forţeze la maxim majoritatea politico-parlamentară pe care o are pentru a negocia cu Preşedintele un premier de sacrificiu, pînă la alegeri, gen Oprea şi nicidecum Tăriceanu, iar dacă nu reuşeşete, să fie pregătit pentru a declanşa alegeri anticipate acum, înainte de a începe să încaseze costurile dezastrului politic "Ponta, Şova şi asociaţii". Semnele care vin dinspre PSD, însă, nu se apropie cîtuşi de puţin de un asemenea tablou. Speranţa unei căderi amortizate, a foloaselor nebănuite ale tragerii de timp, lipsa exerciţiului pentru decizii strategice fulgerătoare, toate acestea vor contribui mai degrabă la un parcurs al PSD-ului "din rău în mai rău". Reacţia inevitabilă la neputinţa structurilor centrului de a soluţia problemele crizei politice pe care o traversează partidul va fi, în mod natural, retragerea şi concentrarea baronilor în fiefurile lor locale, singurele capabile să le asigure "continuitatea politică". Un fel de "fiecare pentru el", cu speranţa că "urma scapă turma".

De cealaltă parte a baricadei, semnalele şi semnele politice au un singur punct de convergenţă: speranţa că para mălăiaţă a guvernării tot va cădea, odată, singură, din pom. Nu suntem în stare să facem mare lucru, n-am ieşit pe piaţă cu nici o formulă care să arate electoratului că ştim şi putem să facem ceva cu sens pentru România şi oamenii ei, în următorul ciclu de guvernare. Singura preocupare este să "criticăm" PSD-ul, să-l arătăm cu degetul pe Ponta, în special. Semnele arată că nici opoziţia nu este pregătită pentru un recurs radical la hotărîrea urnelor, provocat prin alegeri anticipate. "Viziunea" prevalentă pare să fie: "să-i lăsăm să cadă cît pot de jos, să-şi rupă picioarele şi capul, în fundul văii, de unde n-or mai putea să iasă, prea curînd". Un pariu comod, dar riscant. Mult mai riscant decît îşi imaginează propovăduitorii acestei "linii politice". Motivul este simplu şi a fost nu o dată verificat de comportamentul electoratului din România: nu toate cucuiele, contuziile şi fracturile PSD-ului se vor materializa în voturi pentru opoziţie. Riscul este ca lipsa de consistenţă politică actuală, această jenantă aşteptare gen "pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă" să angajeze costuri electorale importante pentru liderii şi formaţiunile care speră să formeze, după alegeri, o nouă majoritate parlamentară, în jurul PNL. Timpul risipit acum s-ar putea răzbuna mai rău decît se aşteaptă cineva. Nu este suficient să ceri la televizor demisia lui Ponta şi nici să încerci manevre pentru realizarea unor majorităţi parlamentare ad-hoc, care ar putea prăbuşi guvernarea PSD. Dacă această linie s-a dovedit înfundată, atunci singurul semnal cu sens pentru electoratul PNL ar fi forţarea confruntării electorale, pregătită mai bine decît adversarul.

Între semne şi semnale, ceea ce ne spun partidele nouă, alegătorilor, este din păcate prea puţin liniştitor: În loc de gestiunea situaţiei, a crizei, partidele noastre preferă şi speră ca ea să se soluţioneze de la sine! În loc de dialog şi de lucru cu electoratul, în sensul construirii unui viitor, partidele preferă momentul de beţie al jocului la ruleta electorală, dar nu înainte de termen! Dar, poate cel mai îngrijorător semn pentru noi este că nici acum, nici după cutremurul produs de criza Greciei şi a Europei, politica şi politicienii din România nu par capabili să înţeleagă, ori să facă ceva, pentru a preveni scenariile din categoria "cel mai rău posibil", de care am putea fi loviţi, în oricare zi. Această lipsă totală de "organ" pentru sesizarea proximităţii răului, această totală ignorare a poblemelor sociale care apasă pe structurile fragile ale societăţii României este, dintre toate, cel mai tare semn de rău augur.