Sfârşitul imperiului american?

Să se fi epuizat America? Pe fundalul crizei actuale, întrebarea nu poate fi evitată. Şi, de fapt, întrebarea nici nu e chiar atât de nouă. În urmă cu mai bine de două decenii, în 1986, Declinul imperiului american, un film canadian, realizat de Denys Arcand, care a primit şi Oscarul pentru cel mai bun film străin şi Quinzaine des réalisateurs la Cannes, nu avea, cel puţin nu la prima vedere, de-a face nici cu declinul politic, nici cu America. Pentru mulţi, filmul a fost doar o veselă comedie erotică, dar pentru cei atenţi la nuanţe, teza în jurul căreia s-a structurat povestea nu a trecut neobservată. Arcand îşi anunţa intenţia critică încă din primele secvenţe, când unul dintre personaje, Dominique, profesoară de istorie la universitate, explica, cu ocazia unui interviu la Radio Canada, că obsesia fericirii personale într-o civilizaţie dă seama despre declinul acesteia. Pentru a-şi proba ipoteza, profesoara noastră dădea drept exemple imperiul roman, Franţa Vechiului Regim în secolul al XVIII-lea, şi astăzi, "imperiul american". Dar dacă, precum în film, declinul "imperiului american" nu este atât de american pe cât se spune, ci este şi al nostru, câtă vreme ne aflăm în căutarea aceleiaşi obsesive fericiri personale în jurul căreia se învârte totul?

Fricile care domină societatea la acest început de mileniu au fost amplificate de criza economică. Milenarismele de tot felul au înflorit şi au profitat de context, abordând terenul derivei economice ca efect al "căderii" morale. În forme mai mult sau mai puţin religioase, de la frica de Antihrist şi refuzul paşapoartelor biometrice, la forme mai degrabă laice, precum teama de efectele încălzirii globale şi ale poluării, până la fricile economice, cum e cazul fricilor de intervenţionism, de protecţionism sau de deflaţie, spaimele crizei generează nu doar depresie psihică individuală, ci şi reacţii colective. Căci de la căutarea obsesivă a fericirii individuale la căutarea mântuirii colective nu e decât un pas.

Iar în politică, poate nu întâmplător şi după alegerea lui Obama, milenarismele au mare căutare şi iau forma anunţului căderii imperiului american. Ca un bun politician ce este, Nicolas Sarkozy, un pro-american bushist până mai ieri, a lovit fără nicio ezitare rănitul căzut la pământ şi arăta cu degetul, într-un interviu televizat acum câteva zile, spre perfidul Albion şi fostele sale colonii. Acolo, şi nu în altă parte, trebuie căutaţi responsabilii pentru criză. Ori, o formulă asemănătoare folosea, nu cu multă vreme în urmă, şi Traian Băsescu, când acuza cu studii la Harvard de pe Wall Street ca autori ai crizei actuale. De fapt, toată lumea a folosit momentul, aşa că după ce câteva decenii situaţia economică şi financiară engleză şi americană erau date ca exemplu - pe cât de virtuoase, pe atât de performante - aceste economii sunt astăzi contra-exemplele favorite în termenii gestiunii economice.

Această stranie bucurie pe care pare că o provoacă greutăţile anglo-americanilor dovedeşte cât de artificial era ataşamentul pro-american al multor politicieni sau formatori de mai an. Şi totuşi, anunţatul sfârşit al imperiului american nu este tot atât de evident precum sfârşitul unui tip de capitalism financiar pe care toţi cei ce acum se ascund sub anti-americanism nu s-au ferit să îl încurajeze.